Deși secolul al XIX-lea este cunoscut ca o perioadă în care sexul era un subiect sensibil, avortul era o practică obișnuită, conform unei estimări, una din cinci femei din acea perioadă făcuse avort. Medicamentele pentru inducerea avortului erau amplasate în vitrinele magazinelor, iar femeile discutau în secret despre modul în care puteau evita o sarcină. Însă, după nu foarte mult timp, lucrurile s-au schimbat. Conform History, unul dintre motivele pentru care avortul era acceptat în acea perioadă avea legătură cu modul în care americanii înțelegeau corpul uman. În credința populară, corpul uman era un loc al echilibrului, dar dacă apăreau diferite fenomene precum întreruperea menstruației din cauza apariției unei sarcini, era considerată o problemă ce trebuia rezolvată.
Medicii recomandau ca femeile să fie precaute în cazul în care ciclul menstrual întârzia. Dacă acestea nu funcționau, femeia se putea duce la un medic pentru a face avort. Însă, majoritatea practicienilor de acest tip nu aveau o pregătire specializată, fapt ce înfuria noua clasă de medici care deveneau cu adevărat profesioniști ai domeniului. Aceștia au început să infirme concepția conform căreia un făt devenea o persoană doar din momentul în care mama simțea prima mișcare a acestuia. Înaintea ecografiilor, mișcarea fătului era principalul mod în care era dovedită existența unei sarcini. Horatio Storer, considerat părintele ginecologiei din America, considera dorința femeilor de a întrerupe o sarcină ca fiind un simptom al nebuniei. El susținea că rolul biologic al femeii era de a fi soție și mamă, iar distrugerea acestui rol era considerată o crimă. Grupul a încercat să delegitimeze faptul că femeile dețineau cele mai multe cunoștințe despre naștere, pentru a înlătura femeile din profesia de obstetrician. De asemenea, alți membri ai grupului erau alarmați de rata în scădere a natalității.
Avortul și Dizabilitatea: O Panta Alunecoasă
În numeroase țări, avortul este legal atunci când există motive pentru a crede că nou-născutul va suferi de malformații sau de un handicap genetic. Obiectivul declarat al acestor prevederi juridice este „prevenirea suferinței inutile” (fie a copilului afectat de handicap, fie a părinților care trebuie să îngrijească respectivul copil). Drept urmare, s-au dezvoltat metode de diagnostic prenatal pentru a identifica și a elimina copiii cu dizabilități înainte de a se naște.
Este absurd să eradicăm suferința prin eliminarea celor care suferă. Avortarea copiilor cu handicap este o formă pervertită de „compasiune”. Rămâne însă faptul că un copil cu handicap este tot atât de mult o ființă umană ca și un copil sănătos, la fel cum un adult cu handicap este tot atât de mult o ființă umană ca și o persoană fără handicap. Însă panta alunecoasă nu se sfârșește aici. Odată ce se consideră de la sine înțeles că bebelușii care nu satisfac dorințele părinților lor pot fi avortați, va exista o tendință inevitabilă către crearea unor „copii la comandă”. De exemplu, cercetările actuale din Marea Britanie evidențiază faptul că mulți copii sunt avortați nu numai din cauza handicapului, ci pur și simplu pe motivul sexului lor. În anumite țări (mai ales în China și India), avortul pe criterii de sex a condus la un dezechilibru semnificativ între sexe la copiii nou-născuți, cu implicații teribile pentru viitor.
Aspecte Juridice și Comentarii Internaționale
În ciuda părerilor împărțite ale celor două formațiuni juridice, grupurile anti-avort au lăudat decizia care „creează un refugiu sigur pentru bebelușii nenăscuți cu sindrom Down“ și au afirmat că diferitele hotărâri judecătorești pregătesc „o provocare semnificativă pentru Roe v. Wade“. „Acum că s-a produs o divizare în rândul instanțelor de Circuit cu privire la dreptul statelor de a interzice practica eugenică a avorturilor discriminatorii, Curtea Supremă are și mai multe motive să analizeze această chestiune importantă și să declare aceste legi drept constituționale“, a declarat Marjorie Dannenfelser, președintele Susan B. Anthony List. „Încurajăm Înalta Curte să acționeze acum că această chestiune a fost analizată mai aprofundat în instanțele inferioare.“
Salutăm declarația Comitetului ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități. Comitetul Organizației Națiunilor Unite pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (Comitetul) a emis un punct de vedere oficial în care precizează că „Legislația care permite explicit avortul pe criteriu de dizabilitate violează Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități”, mai precis art. 2. Prin această declarație, Comitetul opune în mod direct viziunea sa unui alt organism ONU, Comitetul pentru Drepturile Omului (CDO), cu puțin înainte ca acesta din urmă să aprecieze asupra existenței unui drept la avort „în special… când fătul suferă de o dizabilitate fatală”. Comitetul solicită eliminarea acestei formulări din proiectul Comentariului General nr. 36 referitor la interpretarea articolului 6, despre dreptul la viață, al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. Comentariul urmează a fi adoptat de către CDO. Apreciem Declarația Comitetului pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilități ca importantă. Ea reamintește, odată în plus, necesitatea opoziției ferme la tentația eugenică.
Încă din 1947, ca urmare a ororilor Războiului, denunțate de Tribunalele internaționale pentru crime de război de la Nurnberg și Tokyo, autorii Declarației Universale a Drepturilor Omului s-au opus încercărilor de a legitima „prevenirea nașterii copiilor cu handicap mintal” sau „a celor născuți din părinți cu handicap mintal”. În aceeași logică, membrii Comitetului au luat atitudine și împotriva unui presupus „drept la eutanasie”, pe care de asemenea CDO intenționează să îl afirme, deși el nu este precizat în nici un tratat.
Reamintim că, din păcate, în România este permis avortul pe motive „medicale” precum malformația sau boala fătului, în condițiile unei legislații extrem de neclare și a lipsei unei practici medicale unitare. Depistarea afecțiunilor genetice se practică în mod constant în scopul încurajării avortului eugenic sau „terapeutic”, un oximoron destinat să elimine culpa morală a actului. În mod evident, avortul nu poate fi o terapie, acestuia lipsindu-i prin însuși caracterul său orice valență vindecătoare.
Situația Avortului în România
Problemele generate de accesul la avort nu sunt o noutate pentru români. De altfel, avortul sau întreruperea cursului sarcinii a fost aproape mereu prezent, într-o formă sau alta, în legislația penală a României, de la Îndreptarea Legii din 1652 la actualul Cod penal intrat în vigoare în 2014. Avortul la cerere a fost introdus în 1957 prin Decretul nr. 469/1957. Cea mai sumbră perioadă din amintirea mamelor și bunicilor noastre este cea declanșată de Decretul nr. 770/1966. Până în 1985, rata mortalității materne se dublase, 86% dintre decese fiind urmare a avorturilor clandestine. Această medie era de 10 ori mai mare decât cea europeană. Până în 1989, s-a ajuns la o cifră sumbră de aproape 10.000 de femei care au murit în urma avorturilor ilegale.
După revoluție, la 27 decembrie 1989, prin Decretul-lege nr.1/1989 a fost abrogat Decretul 770/1966 și dispozițiile corespunzătoare din Codul penal. S-a înregistrat un număr extrem de mare de avorturi în 1990 și 1991, iar metodele de contracepție erau în continuare inaccesibile sau necunoscute. Avortul a fost incriminat din nou prin Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului Penal. În prezent, avortul la cerere este reglementat prin Art. 201 al Codului penal. Avortul la cerere se poate efectua până în a 14-a săptămână de sarcină, o întrerupere de sarcină peste acest termen fiind sancționată cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și cu pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi. Însă, femeia însărcinată nu poate să fie subiect activ al acestei infracțiuni, nu poate să fie sancționată, deoarece legiuitorul a stabilit o cauză specială de nepedepsire în cazul în care aceasta își provoacă singură avortul.
O întrerupere de sarcină poate să aibă loc legal peste acest termen dacă este în scop terapeutic și diferă în funcție de durata sarcinii. Dacă sarcina are sub 6 luni, atunci se poate întrerupe pentru a proteja sănătatea sau viața femeii însărcinate, iar dacă sarcina depășește 6 luni, medicii pot produce avortul pentru a salva viața mamei, a fătului sau pentru a provoca o naștere prematură. În interpretarea acestui articol, trebuie să se țină cont și de dispozițiile Legii nr. 46/2003 a drepturilor pacientului. Prin urmare, refuzul pe considerente morale nu este absolut, alin. (2) instituind în sarcina medicului condițiile care trebuie respectate în ipoteza alin. (1). De asemenea, această practică nu este conformă nici cu standardele europene prevăzute în jurisprudența CEDO.
Despre avortul terapeutic, cu psihoterapeut Claudia Necula | Totul despre mame
Responsabilitatea Medicală și Suportul Psihologic
Medicii se află într-o situație destul de dificilă, căci nu de puține ori ei au fost dați în judecată chiar de părinți pentru nașterea unui copil cu un astfel de sindrom. Pe de altă parte, chiar dacă medicul propune aceste analize, decizia finală, „individuală” și „liber consimțită”, cum se spune astăzi, este de partea mamei. Și nu se pune problema judecării părinților aici. Însă presiunile asupra femeilor gravide, necunoașterea de către părinți a procedurilor biotehnologice, apoi, lipsa primirii și recunoașterii în societate a copiilor cu handicap deja născuți sau nenăscuți, toate aceste fapte reduc, cum se vede, libertatea de decizie a părinților.
Studiile din Franța indică faptul că majoritatea femeilor nu erau conștiente de implicațiile acestui tip de diagnostic. În special, „40% dintre ele nu și-au dat seama că s-ar putea confrunta, la un moment dat, cu decizia avortului. Mai mult de o jumătate dintre ele nu s-au gândit la faptul că diagnosticul ar putea duce la amniocenteză și aproximativ o treime nu au înțeles rezultatele testului sanguin”. Președintele Comitetului Consultativ Național de Etică din Franța, referindu-se, în 2007, la diagnosticul prenatal, afirma pentru „Le Monde” că „Franța construiește treptat o politică de sănătate, care flirtează tot mai mult cu eugenia”.
Există atât de multe cazuri ale părinților care îngrijesc copii cu sindrom Down sau cu alte dizabilități, copii care știu să se bucure de viață nu mai puțin decât oamenii cu o sănătate înfloritoare, potrivit canoanelor utilitarismului modern. Cine sunt aceste familii? De ce au fost de acord să dea naștere unui copil cu handicap în deplină cunoștință de cauză? Care sunt motivațiile lor? Să le dăm voie să vorbească pentru a ne îmbogăți din experiența lor valoroasă. Jean Vanier, cunoscut filosof și teolog canadian, a înființat comunitățile "Arca" (LâArche) și "Credință și lumină" (Faith and Light), care există în toată lumea și care vin tocmai în sprijinul oamenilor cu dizabilități. Timp de patru decenii, acest teolog și filosof a călătorit în toată lumea, creând o rețea de comunități, în care oamenii cu dizabilități, asistenții voluntari și personalul auxiliar locuiesc împreună sub același acoperiș.
Oamenii cu dizabilități, de care încercăm să ne izolăm și pe care noi îi considerăm fără valoare, susține Jean Vanier în cărțile sale, au puterea de a ne învăța și chiar de a ne vindeca. „Deși, într-un fel, mai puțin capabili, oamenii cu dizabilități sunt adesea înzestrați cu inimi simple, iubitoare și încrezătoare. În comunitățile noastre precum "Arca" sau "Credință și lumină", aceștia au un mod incredibil de a întâmpina oamenii. De cele mai multe ori sunt plini de bucuria vieții, care atrage, deschide inimile și aduce bucurie. Ei sunt adesea mai puțin complicați decât cei prinși în nevoia de a avea succes, putere și admirație.“
Un cotidian central, care se pronunță împotriva discriminării oamenilor cu handicap, prezentând mai multe cazuri ale unor astfel de oameni, care au reușit în viață, recent, anunța sosirea lui Nick Vujic (un tânăr fără membre, care îi învață pe alții, mult mai dotați ca el, optimismul vieții) în România. Redactorii aceluiași cotidian nu și-au pus deloc problema morții violente a acestui copil de la Maternitatea Giulești. Nu mă refer aici la traumatismul mamei, care oricum există și va exista: un avort rămâne un avort. Este însă greșit să ne închipuim sau să pretindem că un copil cu handicap este întotdeauna nefericit. Chiar cele mai elementare experiențe de viață ne pot arăta că ei pot fi și sunt adesea fericiți. Și dacă este adevărat că un asemenea om va suferi, într-un anume fel, acest lucru nu justifică uciderea lui prin avort.
Singurul răspuns coerent și ferm în fața situației apărute la Maternitatea Giulești a venit din partea Federației Organizațiilor Pro-Vita Ortodoxe din România. În comunicatul de presă, emis la începutul acestei săptămâni, este condamnată "legislația care permite avortul" și este acuzată "lipsa oricărei proceduri instituționale de consiliere și sprijinire a femeii și familiei în criză". Federația Pro-Vita susține că presa dă dovadă mai degrabă de ipocrizie decât de neinformare. Jurnaliștii români, de fapt, "se prefac a nu vedea nedreptatea profundă a motivației pentru care s-a apelat la avort: probabilitatea ca fătul să sufere de sindrom Down. Condamnarea la moarte a unei ființe umane lipsite de apărare pentru "vina" de a avea o afecțiune genetică este dovada că societatea care o acceptă și practică nu este o societate a dreptății, echității și umanismului - așa cum se pretinde a fi -, ci una a barbariei, discriminării și bunului plac, a domniei celui puternic împotriva celui slab".
Jerome Lejeune, savantul francez care a descoperit trisomia 21, anomalia genetică ce produce Sindromul Down, afirma că dacă doar 10% din sumele consumate la nivel mondial pentru diagnosticarea intrauterină și avortarea acestor copii ar fi investite în cercetare, viața oamenilor cu Sindrom Down ar fi cu mult mai bună. Ne alăturăm și pe această cale vocilor din societatea civilă și din comunitatea științifică internațională care solicită respectarea principiilor dreptului internațional, conform căruia „dreptul la viață este inerent tuturor ființelor umane, iar acesta trebuie protejat prin lege”. Fără excepții.
Despre avortul terapeutic, cu psihoterapeut Claudia Necula | Totul despre mame
În societatea noastră, bazată pe lărgirea utilităților, pe profit și eficiență, apar tot mai des cazuri, general acceptate, de respingere a celor așa-ziși slabi și neputincioși. De fapt, în spatele acestei respingeri se află o veche tentație a oamenilor pentru conceptele de eugenie și eutanasie, reactivate astăzi, care ne amintesc de conceptul nazist "lebensunwertes Leben", adică "viață care nu merită trăită". Mass-media a prezentat acest caz, în general, unilateral, înfierând medicul și nepunându-și prea multe întrebări asupra copilului, care s-a născut viu și a trăit 10 minute. Este de neînțeles modul în care a fost tratat acest copil cu sindrom Down. Mai mulți oameni, poate creștini, s-au comportat cu acesta ca și cum nu ar fi existat.
În ciuda dreptului conferit prin lege, dar și a istoriei României, întreruperea de sarcină este mai puțin despre alegerea persoanei și mai mult despre găsirea unui medic care să fie de acord să efectueze procedura în cadrul unui spital de stat, atunci când viața sau sănătatea pacientei nu sunt în pericol. Ghidarea înspre un medic care efectuează întreruperi de sarcină, iar dacă acesta refuză din motive religioase sau morale, la rândul său să-și îndeplinească obligația legală de a îndruma pacienta spre un medic care oferă astfel de servicii, conform Art. 201, alin. (4) din Codul Penal. Testimonialele persoanelor citate în articol indică și faptul că nu există servicii asigurate de stat care să ghideze persoanele în procesul de întrerupere de sarcină, ceea ce ne arată din nou că statul nu-și îndeplinește obligația corelativă dreptului la avort și că persoanelor nu le sunt oferite informațiile necesare despre sănătatea lor reproductivă, contrar Legii nr. 206/2004. În cazul R.R. v. Poland, CEDO a stabilit că legiuitorul nu poate interzice avortul în toate circumstanțele, dar nici nu poate permite avortul la cerere fără limitări.
Atitudinea exterminaționistă, încurajată de lege, față de copilul diagnosticat in utero cu dizabilități, nu se poate metamorfoza după naștere într-o atitudine de respect pentru demnitatea umană a persoanei dizabile. Notăm și că avortul selectiv pe criteriu de dizabilitate sau de sex, căruia îi cad victimă în special fetele nenăscute, sunt susținute, din păcate, de organizații și grupuri, inclusiv din România, care pretind că luptă tocmai contra discriminării pe criterii de sex sau dizabilitate.