Rolul și sarcinile jucătorului de bandă în fotbal

Tehnica constă în executarea conştientă, orientată spre un scop precis, a unor mişcări şi acţiuni de mişcare. Tehnica jocului de fotbal este fără îndoială un factor principal al jocului de fotbal. Mijloacele care fac posibilă practicarea jocului sunt în primul rând de ordin tehnic. Conţinutul noţiunii de tehnică este vast, cuprinde deprinderi de mişcare şi de joc, în manifestarea lor izolată sau corelată (înlănţuită), cât şi indicii calitativi ai acestor deprinderi. De fapt, tehnica jocului de fotbal reprezintă raportul jucătorului cu obiectul de joc, abilitatea de a te servi de acesta în condiţiile reale ale jocului. Tehnica influențează astfel, soluționarea situațiilor tactice de joc în condiții de adversitate activă. Procedeul tehnic desemnează o structură motrică concretă sau un mod particular de efectuare a elementului tehnic. Impresia pe care trebuie să o dea execuţia unei înlănţuiri de elemente telmice este aceea a unei singure acţiuni. Tehnica jocului de fotbal este evolutivă, datorită noutăţilor apărute în realizarea execuţiilor tehnice din jocul de fotbal. Tehnica jocului de fotbal este totodată şi dificilă, datorită faptului că mingea trebuie controlată cu ambele membre inferioare alternativ.

Din aceste puct de vedere I.V. Preluarea este elementul tehnic prin care jucătorul intră în posesia mingii. Este indicată pentru mingile venite cu traictorie înaltă sau atunci când transmiterea mingii cu capul nu este recomandată din punct de vedere tactic. Suprafaţa de contact este mare şi mai mare decît piciorul, gamba sau capul, uşurînd execuţia. Procedeele de deposedare sunt clasificate în funcţie de poţiţia atacantului faţă de jucătorul care deposedează. Protejarea mingii este elementul tehnic cu ajutorul căruia jucătorul o controlează, o freest de intervenţia adversarului. Protejarea mingii se foloseşte numai când jucătorul cu mingea este atacat de adversar şi când nu are posibilitatea să combine cu un partener. Aceste situaţii apar când cuplul atacant-apărător este angrenat în lupta pentru minge sau în timpul conducerii acesteia. Acţiunea de conducere are loc din alergare. O a doua componentă este poziţia corpului şi a braţelor. Cea de a treia componentă principală a conducerii mingii este privirea. Terminologia fotbalistică cunoaşte mai multe noţiuni ce se doresc echivalente cu mişcarea înşelătoare.

Lovirea mingii cu piciorul este elementul tehnic de bază al jocului de fotbal, mijloc folosit cel mai frecvent. Lovirea cu piciorul este utilă atât apărătorului, pentru a îndepărta pericolul din faţa propriului porţi, cît şi atacantului care se pregăteşte de finalizare. Mecanismul de bază al lovirii mingii cu piciorul este întâlnit la toate procedeele de lovire şi ele se referă la acţiunea pe care o au diferitele segmente ale corpului în realizarea execuţiei. Poate fi făcută după mai multe criterii. Lovirea mingii cu capul este un element importann al tehnicii jocului de fotbal. Mai mult ca alte elemente jocul cu capul cere curaj şi iniţiativă. În principiu mingea poate fi lovită cu orice parte a capului cu condiţia ca ea să ajungă la locul dorit.

În condiţiile fotbalului actual, când este din ce în ce mai greu să pătrunzi spre poarta adversă, aruncarea de la margine poate să devină o armă redutabilă. În timpul meciului startul sau pornirea nu se fac de pe loc ci din mers sau alergare uşoară, din întoarceri sau poziţii instabile fără a se cunoaşte piciorul de pornire. Piciorul de bătaie se aşează pe sol pe toată talpa. Impulsia este energică, orientată oblic înainte şi sus. Trunchiu este uşor înclinat înainte. Oprirea începe prin deplasarea spre spate a centrului de greutate. Mişcările înşelătoare pot fi executate prin diverse procedee. Atacanţii folosesc frecvent mişcările înşelătoare, una dintre acestea este startul fals executat prin execuţia bruscă, din poziţie statică, a unui pas lateral sugerând plecarea în alergare pe direcţia respectivă.

Tehnica de execuţie a mişcalorilor înşelătoare are puternice influenţe personale. În timpul deplasărilor laterale din poziţia de bază labele picioarelor nu îşi schimbă poziţia, axelor longitudinală este îndreptată spre minge. Deplasarea va începe cu piciorul apropiat de direcţia mişcării. Cel mai sigur procedeu de apărare al portarului este prinderea mingii cu mâna. Astfel, în momentul prinderii, degetele sunt depărtate, desfăcute în formă de evantai şi orientate cu podul palmei în direcţia de sosire a mingii, formând un „coş“ pe care-l aşezăm în calea mingii. Primul procedeu se foloseşte în situaţiile speciale din faţa porţii, iar cel de-al doilea când mingea este alunecoasă. - adversarul pătruns singur spre poartă este întâmpinat de către portar, care aleargă în direcţia lui micşorându-i unghiul de tragere la poartă. - blocarea se execută perpendicular pe direcţia de alergare, având braţele uşor flexate din cot şi orientate spre minge.

Tendinţa actuală din fotbalul modern este pornirea atacului sau eventual a contraatacului cât mai rapid posibil. Mingea poate fi aruncată pe jos (rostogolită) sau pe sus. La aruncarea mingii pe sus mingea este transmisă la distanţe mai mari - şi cu o precizie mai mare decât cu piciorul. Degajarea de jos a mingii se execută cu şiretul interior, iar degajarea din mână se poate face din volé sau demi-volé, cu şiretul exterior, interior sau plin.

În fotbalul prezent este într-o permanentă schimbare din punct de vedere tehnic, tactic și fizic. În fotbalul actual sarcinile portarului au devenit mult mai complexe. Față de fotbalul din trecut accentul într-un joc de fotbal actual se pune foarte mult pe construcția jocului. Mijlocașul închizător, Mijlocul „box to box”, Conducător de joc retras și Mijlocaș central ofensiv descriu o paletă modernă de roluri și sarcini.

La postul de atacant central există mai multe tipuri de atacanți: al doilea vârf, care joacă în cuplu cu jucător mai avansat; finalizator eficient în pozițiile dintre linia de apărare și cea de mijloc; și alte roluri care contribuie la fluiditatea construcției. Sistemul 1-4-2-3-1, folosit inițial de Celta Vigo, este acum prevalent în multe competiții, oferind flexibilitate, cu două roluri cheie- nr. 6 (mijlocaș defensiv) și nr. 9 (varful impins). Fundașii laterali trebuie să aibă potențial ridicat de efort, să fie capabili să înainteze cu mingea în atac și, în același timp, să se replieze rapid. Mijlocașii defensivi acționează ca liant între apărare și atac, având abilități bune de pasare și timpi de reacție rapizi.

“Cel mai mult învățăm din eşecuri şi ratări.”

Definiții utile în joc includ: Pătrundere - capacitatea de a reda prin intermediul său sau în spatele opoziției; Asistență - coechipierii trebuie să fie disponibili în susținerea pozițiilor înainte, în spatele și în jurul balonului; Lăţime - capacitatea de a întinde adversarii lateral peste teren, oferind posibilitatea de penetrare prin zone largi; Mobilitate - capacitatea de a interbanca pozițiile și de a oferi suport în joc; Improvizație / Creativitate - abilitatea de a furniza joc inventiv și imprevizibil, fie prin abilitățile individuale, fie prin combinații de grupuri mici.

Necesitatea poziționării și a conectării fazelor în joc

Fundașii laterali evoluează în timp; nu mai este suficient să se apere, ci trebuie să contribuie la construcție și să ofere posibilități de centrare în situații aglomerate. În perioadele de presiune adversă, mecanismele de compensare pot preveni ca adversarul să atace rapid în spatele lor. Mijlocașii centrali veritabili sunt adesea capabili să înscrie goluri; de regulă, se preferă jucători care în timpul antrenamentelor ating frecvent mingea. În general, echipele moderne folosesc trei mijlocași centrali cu roluri de conectare între fazele de apărare și atac, iar în unele sisteme este utilizat și rolul de „box-to-box” pentru acțiuni dinamice între linia de apărare și linia centrală a terenului.

Un exemplu practic al aranjamentelor este folosirea a doi închizători clasici: aceștia trebuie să fie pricepuți atât în faza defensivă, cât și în cea ofensivă, pentru a menține echilibrul tactic. Într-un astfel de sistem, pasa între mijlocași și vârful impins se realizează printr-un lanț de opțiuni: mijlocașul defensiv 8 pasa către vârful impins 9, acesta reply către mijlocașul ofensiv 10, care poate continua prin mai multe variante spre mijlocași sau spre extrema laterală. Acest flux de pase poate duce la finalizări sau la centrări într-un situativ complex.

În concluzie, rolul jucătorului de bandă este să combine capacitatea tehnică de a depăși adversarul cu abilitatea de a crea spații, a centra, a pasa în poziții viitoare și a sprijini atât faza de atac, cât și cea de apărare, în funcție de cerințele tacticii existente.

tags: #ce #sarcini #are #jucatorul #de #banda

Postări populare:

• servicii ginecologice moderne la Centrul Medical Dr. Victor Babeș
• Progrese și provocări în cadrul Legii Educației pentru orele de limbă maternă ale elevilor străini
• Descoperă Aptamil Pepti pentru Sugarii Alergici
• Carriwell lace maternity and nursing bra pentru gravide și alăptare
• Cum ajungi la Spitalul Elena Doamna cu transportul în comun