În epoca de piatră artiștii au început să facă sculpturi de femei, cele mai multe fiind obeze. Acestea sunt printre primele lucrări de artă ale speciei umane. Mai mult de o sută dintre acestea au fost descoperite de arheologi într-un vast teritoriu situat din Siberia până în Spania. Majoritatea figurilor umane, realizate între anii 30.000-5.000 î.Hr, peste 90%, sunt imagini de femei. Statuetele sunt de fapt nuduri de femei, cu forme exagerat de planturoase. Tratarea plastică a capului, picioarelor și brațelor este neglijată aproape complet.
Statuetele feminine descoperite au fost denumite, ironic, de către arheologi, „Venus”. Cele mai faimoase femei din paleolitic sunt: Venus din Laussel (Franța, circa 24.000 î.Hr.), Femeia din Brassempouy - cel mai vechi chip uman cunoscut până acum (Franța, circa 36.000 î.Hr.), Venus din Lespugue (Franța, 20.000 î.Hr. - statueta fiind descoperită în 1922, de Saint Perrier, în peștera Les Rideaux și este făcută din fildeș de mamut, având 20 cm înălțime). Însă cea mai celebră statuetă de acest fel a fost descoperită în Austria, lângă Willendorf, motiv pentru care s-a numit „Venus din Willendorf”.
Statueta din Willendorf este dată ca argument în favoarea matriarhatului de către cercetători; în 1908 a fost identificată de arheologul maghiar Josef Szombathy. Aceasta are o vechime de aproximativ 25.000 de ani și este realizată din calcar oolitic. Concluzia este că statuia a fost adusă din altă parte, întrucât materialul nu se găsește în regiunea respectivă. Venus din Willendorf este extrem de obeză, cu sâni imenși și o burtă care cade peste organele genitale, care de asemenea sunt exagerat de mari. Fața nu i se vede, iar celelalte Venus păstrează similaritatea. Arheologii au tratat această statuetă ca o icoană a artei preistorice, iar suspectele legate de matriarhat au alimentat interpretări diverse despre societăți paleolitice.
Mulți specialiști au susținut însă cu fermitate faptul că societatea patriarhală a fost prezentă de-a lungul istoriei omenirii, însă ulterior, studii au arătat că schimbarea spre patriarhat a avut loc mai degrabă sub influența triburilor asiatice care au migrat din cauza secetei sau a creșterii populației. Femeile aveau în societățile post-paleolitice un rol important: economic (ca agricultoare, doar ele cunoșteau „secretul creației”), social (datorită nașterilor și ridicării bordeielor) și religios (ca preotese). În prezent se consideră că formele adipoase ale acestor statuete exprimau ideea de maternitate, iar structura ereditară a societății era matriliniară. Bărbații ocupau poziții de meșteșugari și negustori, iar războaiele păreau a fi mai puțin prezente în contextul acelor comunități.
Îndelung, statuetele „Venus” au fost interpretate ca idoli ai fertilității, dar discuțiile istorice au evoluat înspre ideea că ele pot reprezenta un amulet masculin al virilității sau simboluri ale fertilității pământului și reproducerii. În timpul secolului XX, în perioada dintre cele două războaie mondiale, Venus a fost marginalizată din manuale; însă revoluția sexuală din anii ’60 și mișcarea feministă au readus în discuție importanța acestor artefacte, iar interpretarea feminină a statuetei din Willendorf a câștigat teren, fiind văzută ca simbol al fertilității.
Neoliticul reprezintă o „revoluție” în modul de viață al comunităților preistorice: instrumente devenite mai eficiente, ateliere de prelucrare a materiilor prime, și apariția primelor așezări agare - Ostrovu Corbului, Cârcea, Gura Baciului, Ocna Sibiului și altele. Secvențe material literale indică trecerea de la vânătoare la agricultură, la prototipuri de așezări cu stradă și locuințe, iar cultura Protosesklo apare în Grecia central-estică, cu ceramică decorată. În cadrul spațiului carpato-dunărean apar așezări Vinča, Groapară și altele, unde figurinele feminine, vase din lut și obiecte din os evidențiază canoane estetice legate de maternitate și divinitatea fecundității.
În expoziții precum „Feminitate și maternitate în preistorie. Reprezentări plastice antropomorfe neo-eneolitice din colecția Muzeului Național de Istorie a României”, se evidențiază statuete și vase care reflectă forma maternă a lumii neo-eneolitice: mamă cu copil la piept, zeița Mamă, și reprezentări ale „fecundității” legate de culturi precum Vinča, Gumelnița, Cucuteni, Vădastra, Hamangia, precum și transformările sociale ale grupurilor din sud-estul Europei. În această expoziție, canoanele de frumusețe, religie și identitate feminină rămân să provoace reflecția privitorului asupra rolului femeii în evoluția umanității.
Statuetele ne arată o varietate de tipuri: statuete antropomorfe de tip tessalian, vase antropomorfe din cultura Gumelnița,Vinča sau Cucuteni, toate realizate din lut sau os, unele cu decorații geometrice sau spiralate, care sugerează îmbrăcăminte, podoabe, coafuri sau tatuaje. Ele reprezintă femei în ipostaze diverse, dintre care una dintre cele mai emoționante este imaginea mamei cu copilul la piept, din cultura Vinča, rast, Dolj. Aceste artefacte evidențiază și ideea „Zeiței Mamă” și pot reflecta cultul fecundității în neo-eneolitic, dar și în semnificațiile despre fertilitatea pământului, roadele și reproducerea umană și animală.
O pereche sacră expusă în Turcia sau Românie arată o zeiță mamă înconjurată de un acolit masculin, sugerând că fecunditatea a fost înțeleasă ca o interacțiune între două forțe divine. Realizate în lut, cu ochii reprezentați prin tăieturi, cu brațe parțial lipsă, și cu două proeminențe pe piept, aceste figuri transmit ideea de pereche sacră în cadrul credințelor neo-eneolitice. Ele ne oferă informații despre legături între divin, fertilitate, agricultură și viața cotidiană a comunităților preistorice, ajutând la înțelegerea rolului femeii în evoluția umanității și a relației sale cu mediul înconjurător.
- Venus din Willendorf: interpretată ca simbol al fertilității, posibil amuletă pentru sănătatea femeii sau sprijin pentru menstruație.
- Femeia din Brassempouy: cel mai vechi chip uman cunoscut până în prezent.
- Venus din Laussel și Venus din Lespugue: exemple de reprezentări feminine cu dimensiuni exagerate, idei despre atractivitate și fertilitate.
- Cererea spre înțelegerea rolului femeilor în societate: matriliniaritatea, rol economic, religios, social, în contextul neoliticului.
- Expozițiile românești despre Feminitate și maternitate: rolul mamă-copil și simbolurile fecundității în lumea neo-eneolitică.
Chiar dacă unele dintre statuete pot fi etichetate ca „jucării sexuale”, scopul lor poate depăși erotismul; lipsa feței direcționează atenția spre corp ca obiect simbolic, demonstrând că adevărata întrebare este despre semnificațiile fertilității, maternării și legăturii cu natură. În același timp, aceste artefacte reflectă și ideea că fără aceste simboluri, societățile preistorice nu ar fi putut înțelege conceptele de reproducere, viață și legătura cu pământul, și poate clarifică modul în care primii oameni au structurată credințele despre lume și despre divinitate.
Un exemplu specific răsucitor este statueta „perechea sacră” găsită la Tărtăria, parte a culturii Vinča, cu o zeiță mamă înconjurată de un acolit masculin, datând de aproximativ 8.000 de ani în urmă. Aceasta arată o conviețuire între masculin și feminin în scopul fertilității pământului, dar și al reproducției. A fost prezentată în expoziția muzeului din Alba Iulia în contextul unei discuții despre rolul acestei perechi sacre în cultura Vinča și în evoluția credințelor din zona transilvaneană. Descoperirea din Tărtăria, împreună cu alte artefacte similare, subliniază legătura dintre arta preistorică și credințele legate de fertilitate, care au influențat și modelarea societăților din acea perioadă.
Pe lângă interpretările religioase, studiile despre ritualuri de fertilitate includ aspecte precum sacrificii animale, ritualuri de recoltă și practici legate de vânători, iar „vrăjitorul” de la Trois-Frères reprezintă o figură complexă asociată cu practici șamanice. În multe teorii, statuetele feminine au fost conectate cu identitatea femeii în cadrul comunităților și cu simboluri ale fertilității, dar pot exista multiple interpretări despre modul în care aceste artefacte reflectau realitățile spirituale, economice și sociale ale populațiilor preistorice.
Statuetele neo-eneolitice din România, adunate în expoziții precum cele menționate anterior, arată un ansamblu complex de eleganță, formă și semnificație, în timp ce explică rolul femeii în societate, în producție, în ritualuri și în cultura spirituală a acelor populații. Ele rămân capodopere ce invită la reflecție asupra a ceea ce înseamnă feminitatea, maternitatea și fertilitatea în evoluția omenirii.
tags: #cultul #fertilitatii #in #preistorie