Chiar dacă fac tot ce pot pentru a se ocupa de copiii lor și pentru a fi la zi cu treburile ce țin de gospodărie, anumite femei ajung să regrete faptul că au devenit mame. Într-o asemenea situație se regăsește și o femeie de peste hotare care, având 55 de ani și trei copii, nu ezită să-și exprime regretul pentru că a fost nevoită să facă numeroase sacrificii pentru aceștia. Parcurge articolul de mai jos pentru a descoperi confesiunea sinceră a unei mame, care nu își dorește decât să aibă o viață mai liniștită odată cu plecarea de acasă a copiilor ei. Ea a precizat că a ajuns mai demult la o asemenea concluzie și că nu s-a mai putut abține să nu gândească așa după ce, într-o zi, și-a dedicat tot timpul pentru a se ocupa de copiii ei. Astfel, și-a dus cu mașina cei doi băieți (de 19 și 20 de ani) la un antrenament de tenis, iar după aceea și-a lăsat fiica de 16 ani la cafeneaua la care lucrează. După ce și-a lăsat copiii acolo unde aveau nevoie, trebuia să revină acasă pentru diverse treburi casnice și pentru pregătirile ce țineau de organizarea unei excursii cu familia. În aceste condiții, nu s-a mai putut abține și a făcut următoarea afirmație: „Nu a fost prima dată când m-am putut privi cu ochi furioși aflându-mă într-o situație nu tocmai confortabilă: să declar că urăsc să fiu mamă. Deși a adus în prim-plan faptul că a făcut tot ce a putut pentru binele copiilor ei, mama a recunoscut că nu poate discuta nici măcar cu surorile sale pentru a simți că are parte de puțin sprijin. De altfel, una dintre acestea nu poate să aibă copii, iar cealaltă și-ar dori mai mulți. „Nu cred că m-ar crede dacă le-aș spune că le invidiez. Trebuie să spun că nu sunt o mamă absentă sau crudă. M-am străduit să fiu întotdeauna un părinte prezent și am făcut tot ce am putut ca persoanele din jurul meu să nu afle ce simțeam de fapt. Am participat la întâlnirile de la școală, am ajutat la teme, am discutat cu cadrele didactice în momentele în care a fost cazul și am participat la toate evenimentele sportive și jocurile organizate la școală. În același timp, cea care a mărturisit că urăște să fie mamă a recunoscut că are resentimente din pricina sacrificiilor pe care le-a făcut pentru copiii ei: „Vreau să cred că strategia mea de parenting a funcționat, în mare măsură. Cu toate acestea, acum sunt mai convinsă ca niciodată că această strategie nu a fost potrivită și pentru mine. Adevărul este că în mod constant sunt măcinată de resentimente legate de faptul că am făcut numeroase sacrificii pentru copiii mei. Mama cu trei copii așteaptă cu nerăbdare plecarea lor de acasă pentru a se muta în sudul Franței. Voi începe prin a vă spune două întâmplări. Nelegate una de cealaltă, dar care mi-au rămas întipărite în minte de-a lungul timpului. Și acum îmi mai amintesc detaliile.Prima s-a petrecut într-un hypermarket. Așteptam la coadă; în fața mea era o mămică cu un prichindel care nu avea mai mult de un an: îl așezase în spațiul acela ca un scaunel din cărucior. Îi venise rândul să pună produsele pe bandă și a realizat că nu luase un produs, nu mai știu care. I-a spus casierei că vine repede că raftul era aproape și a plecat în fuga. Totul s-a întamplat super rapid, nici nu eram atentă initial însă am remarcat când a început să plângă cel mic. Mama nu a întârziat mult (pesemne ca s-a gândit că nu are rost sa îl ia și pe copil). Când a ajuns, copilul plângea în continuare de mama focului. La vederea mamei copilul s-a oprit din plâns, mama l-a mângâiat pe creștet și i-a spus că îi pare rău că a fost speriat; copilul s-a jucat cu pachetul de napolitane colorat și foșnitor până mama a pus toate produsele în sacoșă și a plătit.A doua întamplare a avut loc într-un parc din apropierea locuinței mele. Țin minte ca și acum, erau mai multi copii strânși lângă tobogane… … Am remarcat una dintre mămici extrem de grijulie, speriată chiar aș putea spune care stătea tot timpul lânga băiețelul ei cam de un an și câteva luni, pâna într-un an si jumătate. Băiețelul voia să imite copiii cei mari și ba încerca să se cațere pe scări, ba stătea în fața toboganului spre disperarea mamei care nu știa cum să îl mai “ferească” să nu fie lovit sau să cadă și tresărea speriată la fiecare mișcare mai bruscă a copilului. La un moment dat atenția mamei a fost distrasă de o cunoștință care venise cu un bagaj și a chemat-o la banca situata un pic mai departe de tobogan. Mama s-a îndreptat către cunoștința ei și au început să discute și să se uite în bagaj. Între timp, copilul era astfel poziționat încât vederea îi era obturată de un grup de copii, nemaivăzându-și astfel mama. A început să plângă speriat; inițial mama lui nu a remarcat însa destul de repede a pornit către el și l-a luat în brațe.La vederea mamei copilul s-a oprit din plâns, dar și-a ignorat cu desăvârșire mama, nerăspunzând tentativelor ei de a interacționa cu el. M-a frapat cât de clar arătau copiii ceea ce deja se întipărise in comportamentul lor, în relatia cu mama.Și ilustrează ceea ce vreau să vă povestesc în continuare.Nu stiu daca stiti, dar până de curând, prin anii cincizeci și șaizeci, psihologii considerau că legătura specială dintre copil și persoana care îl îngrijea, mama lui cel mai adesea, se datora faptului că mama îi ofera copilului îngrijire și hrana.Bineînțeles, nimic mai eronat. Cred că ne amintim cu toții de copii ale căror nevoi de hrană erau asigurate (copiii din orfelinate, de exemplu) și care totuși nu reușeau să se dezvolte normal. Ba chiar aveau carente serioase în ceea ce privește dezvoltarea lor per ansamblu, atât cognitivă, emoțională dar și fizică sau relațională.John Bowlby, psihiatru, psihanalist și terapeut și-a dedicat viața cercetării dezvoltării copiilor și a venit cu o teorie, valabilă și astăzi, care explică rezultatul interacțiunii dintre copil înca de la naștere și a celei care îl îngrijeste - mama în cele mai multe cazuri.El a enunțat teoria atașamentului iar în urma studiilor sale secondate de colega sa, Mary Ainsworth, care a extins și testat aceste idei s-a arătat în mod clar faptul că legătura emoțională dintre bebeluș și persoana care îl îngrijește este esențială pentru supraviețuirea și dezvoltarea copilului. Bowlby a susținut întotdeauna faptul că atașamentul este parte integrantă a comportamentului uman pe tot parcursul vieții.Ei bine, ce este până la urma atașamentul?Acesta este relația afectivă care se formează între persoanele semnificative din jurul copilului, în special mama, și copil. Atașamentul dintre copil și mamă se formează între 9 luni și un an și jumătate și constituie o bază care ii permite copilului să se deschidă către lumea înconjurătoare și să o exploreze.Cu alte cuvinte, atașamentul este ca un fel de temelie pe care copilul construiește apoi o clădire.
Tipuri de atașament și impactul asupra copilului
Pe parcursul copilăriei va mai dezvolta relații de atașament și cu alte persoane semnificative pentru el: bunici, educatori, bone. Aceste relații de atașament pot fi diferite, în funcție de atitudinile adulților. Revenind la întâmplările despre care ți-am povestit la început, ce tip de atașament crezi că a dezvoltat fiecare dintre copii? Să vedem împreună prin ce se traduce atașamentul securizant dar și cele nesecurizante:
Atașament securizant
- Dacă mama sau altă persoană semnificativă lasă copilul singur acesta este trist. În momentul în care mama se reîntoarce, copilul este securizat de prezența acesteia și își continuă jocul sau comportamentele de explorare a mediului în care se află.
- În relațiile cu ceilalți, acești copii se remarcă prin faptul că sunt populari și empatici.
- Un atașament securizant permite copilului să achiziționeze autonomia și competența pe fundalul încrederii în sine.
- Daca un copil este securizat, el se va adapta mai ușor la noul mediu (ca de exemplu grădiniță), va avea încredere că va reuși în activitățile pe care dorește să le realizeze și nu va dezvolta o teamă de eșec.
Atașament evitant
- La plecarea persoanei de atașament, copilul se manifestă prin țipete, iar la întoarcerea ei copilul o evita, o ignoră.
- În relațiile cu ceilalți, copiii cu acest tip de atașament sunt agresivi, se simt neiubiți, cer să li se dea atenție, își bat joc de suferința celorlalți.
Atașament anxios-rezistent
- Acești copii sunt excesiv de supărați la plecarea mamei și ambivalenți la sosire (nu pot fi calmați dacă sunt luați în brațe, plâng, deși caută să fie luați în brațe).
- În colectivitate acești copii se remarcă prin faptul că sunt preocupați mai mult de ei înșiși și pun limite ambigue în raport cu ceilalți.
Tipul de atașament nu este înnăscut, ci se formează în funcție de caracteristicile și atitudinile părinților, persoanelor semnificative din jurul copilului. Un părinte sensibil, disponibil, responsabil și previzibil va favoriza construirea unui tip securizat de atașament. Acest atașament va da copilului siguranța relațională, sociabilitate și reziliență. Pe de altă parte, părinții care au o atitudine de respingere a copilului, de ignorare sau o atitudine intruzivă contribuie la formarea unui atașament de tip evitant. De asemenea, părinții cu o atitudine imprevizibilă, inconsecventă contribuie la formarea unui atașament de tip anxios-rezistent. Nu este vorba despre patologii, ci despre niște patternuri de dezvoltare care pot fi ajustate prin conștientizarea și intervenții adecvate.
Cepuri de înțelegere despre “te urăsc”
Deși mulți copii pot spune „Te urăsc!”, aportul real al acestor declarații este adesea o reflectare a unei nevoi neîmplinite: autonomie, acceptare, iubire. Copiii pot folosi aceste cuvinte ca o modalitate de a atrage atenția sau de a-și exprima fricile, temerile sau frustrările. În esență, „Te urăsc!” înseamnă deseori „Am mare nevoie de tine!”
Nevoile copiilor: autonomie, acceptare, iubire
- Nevoia de autonomie apare în etapele de creștere: alegerea prietenilor, decizii personale, independența în activități zilnice. Părinții pot sprijini această autonomie prin limite clare, consecințe logice și răspunsuri consistente.
- Nevoia de acceptare se manifestă în modul în care copilul se simte văzut și auzit: critici excesive sau etichetări pot provoca sentimentul de neacceptare, ceea ce poate alimenta ura față de părinți.
- Nevoia de a fi iubit și cele 5 limbaje ale iubirii (cuvinte de încurajare, îmbrățișări, servicii, cadouri, timpul petrecut împreună) rămân fundamentale la orice vârstă.
Întâmplările descrise au rol ilustrativ pentru modul în care atașamentul și stilul de parenting modelează relațiile copil-părinte. Un părinte sensibil, disponibil și consecvent poate facilita atașamentul securizant, care oferă încredere, autonomie și reziliență, în timp ce lipsa de consistență sau retragerea emoțională pot genera atașamente nesecurizante ce pot alimenta resentimente și conflicte în familie.
În susținerea unei relații sănătoase mamă-copil, este esențial să înțelegem importanța contactului fizic și emoțional în primele luni ale vieții. Cathryn Curtin, moașă cu experiență, subliniază că atașamentul necondiționat și atingerea sunt fundamentale pentru siguranța emoțională a bebelușului. Ten de idei pentru creșterea cu blândețe a copiilor includ să ții copilul în brațe, să-l alinti, să-l privești în ochi, să vorbești cu el, să te joci, să-l săruți și să-l lauzi când face pași înainte. Nu este necesară o abordare extremes, cum ar fi alăptarea la cerere ani la rând sau dormitătul în pat excesiv; ideile lui Curtin vizează o relație echilibrată, cu grijă pentru nevoile copilului și binele acestuia pe termen lung.
Activitate despre aisbergul furiei – Gestionarea furiei pentru copii – Ce se ascunde sub suprafață?
Studiile despre depresie maternală arată că această stare poate afecta atașamentul și dezvoltarea copilului, dar tratamentul precoce, inclusiv terapie și sprijin adecvat, poate îmbunătăți semnificativ situația. Este important ca mamele să ceară ajutor dacă se simt copleșite și să nu ezite să discute cu specialiști despre stări de anxietate sau depresie. Explicarea și recunoașterea problemelor ajută la prevenirea impactului negativ asupra copiilor și asupra echilibrului familial.
Răspunsul unei mame: poate fi greu, dar există spațiu pentru creștere pentru toți
În perspectiva situațiilor povestite, majoritatea copiilor dorește să primească sprijin, înțelegere și timp din partea părinților. A învăța să rămâi calm în fața furiei copiilor și să comunici deschis despre emoțiile tale este un pas către o relație mai sănătoasă. Important este să nu etichetăm copiii drept răi sau răsfățați; furia lor poate fi o expresie a frustrărilor interioare pe care nu le pot gestiona singuri. Educația emoțională este esențială pentru a ghida copiii spre o autonomie responsabilă, respect reciproc și alegeri informate în viață.
În final, relația dintre mamă și bebe sau copil este una complexă, deoarece se formează în timpul sarcinii și se întărește după naștere. Această legătură este esențială pentru dezvoltarea emoțională a copilului și poate dura întreaga viață, asemenea unei fundații care susține întreaga construcție a personalității. Este important să înțelegem că nu există o rețetă universală, ci un proces de adaptare continuă, în care empatia, compasiunea, comunicarea deschisă și sprijinul profesional pot transforma experiența parentală într-una împlinitoare pentru mamă și copil.
tags: #de #ce #mamele #urasc #bebelusi