Fertilitatea solului reprezintă capacitatea acestuia de a crea condiții chimice, fizice și biologice favorabile, precum și de a oferi toți nutrienții necesari pentru cultivarea culturilor. Solul fertil este un mediu ideal pentru cultivarea culturilor, datorită conținutului său suficient sau ridicat de micro- și macroelemente valoroase, care stimulează vitalitatea plantelor pe parcursul întregului ciclu de dezvoltare. Importanța fertilității solului nu poate fi exagerată, deoarece un sol de bună calitate este esențial pentru obținerea unor recolte necesare hranei populației și animalelor.
Prin urmare, fertilizarea solului prin definiție înseamnă adăugarea unui supliment nutritiv în sol cu scopul de a îmbunătăți calitatea solului și de a obține producții record de cereale, legume sau fructe. Sarcina substanțelor fertilizatoare este de a crea un echilibru în chimia solului și de a asigura hrana plantelor.
Din cauza exploatării incorecte excesive, solurile ajung să-și piardă fertilitatea. Un termen cunoscut de fermieri care ar reflecta fertilitatea solului este bonitatea. Fertilitatea terenului agricol se măsoară prin metoda bonitării.
Factorii Cheie ai Fertilității Solului
Fertilitatea câmpurilor este influențată atât de factori direcți, cât și indirecți. Factorii direcți includ conținutul de materie organică, saturația umidității și aerarea (permeabilitatea aerului). Factorii indirecți de fertilitate sunt gradul de activitate al microorganismelor din sol, metodele de prelucrare și multe altele.
Conținut de Humus
Fertilitatea solului depinde direct de cantitatea de humus. Humusul conține nutrienți, în special azot și fosfor, esențiali pentru majoritatea plantelor. Humusul crește fertilitatea câmpurilor. Solurile bogate în humus sunt cele mai potrivite pentru culturile în creștere, deoarece humusul creează un microclimat optim pentru creșterea și dezvoltarea lor - cu temperaturi favorabile, umiditate suficientă și aer.
Textura Solului
Dimensiunile particulelor și raportul lor determină textura solului. Solul cu particule fine, și anume argila, are o structură densă care favorizează acumularea de nutrienți.
Compoziție Minerală
Capacitatea solului de a acumula nutrienți poate fi determinată de conținutul său mineral, care ajută la stabilizarea materiei organice și la stimularea activității microbiotei.
pH-ul Solului
Valorile pH-ului determină alcalinitatea sau aciditatea câmpurilor, care la rândul lor afectează dacă plantele pot primi nutrienții necesari în cantități suficiente. Pentru majoritatea culturilor, este preferat un interval de pH de la 6,5 la 7,5.
Saturația Umidității
Deoarece plantele obțin nutrienți direct din apă și nu din faza solidă a solului, fertilitatea solului depinde în mare măsură de cantitatea de umiditate din acesta. În câmpurile alcaline cu valori ale pH-ului peste 7,5-8, plantele nu primesc majoritatea microelementelor, iar aciditatea solului favorizează acumularea de metale grele în acesta și reduce absorbția fosforului.
Aerare
Permeabilitatea solului la aer este unul dintre cei mai importanți factori în asigurarea fertilității câmpului și se realizează printr-o aerare eficientă. Datorită aerării, oxigenul necesar dezvoltării plantelor este furnizat rădăcinilor plantelor.
Temperatura Solului
Fertilitatea solului este afectată și de temperatura acestuia, care determină gradul de activitate al bacteriilor benefice, posibilitatea și viteza de dizolvare a nutrienților, precum și absorbția acestora de către plante. Pentru majoritatea plantelor, temperatura optimă a solului este între 18 și 24°C.
Microorganisme din Sol
Biota solului este foarte diversă: virușii, bacteriile, ciupercile și lichenii trăiesc la suprafața solului și în stratul subsolului. Microorganismele pot fi atât agenți patogeni ai plantelor, cât și pot promova creșterea acestora. Fertilitatea solului depinde de cantitatea de microfloră benefică.
Categorii de Elemente Nutritive conținute de Îngrășăminte
Fiecare categorie de elemente nutritive conținută de îngrășăminte are câte un rol special în ceea ce privește susținerea dezvoltării plantelor. În funcție de acest criteriu, substanțele se clasifică în două categorii:
Macroelemente
Din această categorie fac parte: azotul, fosforul, magneziul, sulful, potasiul și calciul.
- Azotul susține creșterea masei vegetative a fructelor și contribuie la menținerea metabolismului plantelor de cultură. Pe un teren cu deficit de azot, plantele cultivate se vor dezvolta mai lent, iar frunzele acestora vor căpăta o nuanță gălbuie.
- Fosforul este substanța care susține fixarea plantelor în sol și stimulează procesul de înflorire a acestora. Tot fosforul asigură o calitate superioară a legumelor și depozitarea substanțelor de rezervă pentru plante.
- Magneziul are rolul de a susține creșterea organelor de reproducere ale plantei. Este regăsit în clorofilă.
- Sulful este substanța utilizată de plantă pentru procesul de fotosinteză și de biosinteză. Carența de sulf din sol va reduce utilizarea azotului, va limita considerabil sinteza proteinelor și, implicit, funcțiile de creștere a plantei.
- Împreună cu fosforul și azotul, potasiul este considerat unul dintre macronutrienții esențiali pentru plante. Acesta susține capacitatea plantelor de a rezista bolilor și dăunătorilor, ajută la dezvoltarea sistemului radicular, asigură funcționarea optimă a metabolismului plantelor și contribuie la reglarea echilibrului hidric în plantă.
- Calciul este un element care susține dezvoltarea plantelor, asigură rezistența mecanică a țesuturilor și turgescența celulară. Calciul susține și producerea pigmenților, dând fructelor și legumelor un aspect plăcut, colorat. De asemenea, calciul protejează legumele de arsurile solare, atunci când razele soarelui sunt mai intense.
Microelemente
Din categoria microelementelor fac parte: borul, manganul, fierul, zincul, cuprul și molibdenul.
- Borul are rolul de a susține înflorirea, fructificarea, transportul carbohidraților și absorbția substanțelor nutritive de către plantă.
- Manganul susține activarea sistemului enzimatic, datorită căruia planta va avea un aport sporit de azot. La castraveți și tomate, manganul favorizează conținutul de vitamina C din acestea.
- Fierul este absorbit de plante prin sistemul radicular și are rolul de a susține fotosinteza și de a crește absorbția azotului de către plantă. Carența de fier se identifică prin îngălbenirea frunzelor plantelor și printr-o creștere încetinită a acestora.
- Zincul stimulează sinteza hormonilor de creștere și pe cea a proteinelor, sprijină transportul calciului în plante și susține procesele de alungire a celulelor, contribuind la creșterea internodurilor, frunzelor și boabelor.
- Cuprul este un microelement care susține funcția de protecție a plantelor, procesul de fotosinteză, metabolismul proteinelor și sinteza ligninei. În cazul carenței de cupru, frunzele stindard și cele tinere ale plantei vor fi răsucite, se va observa o formare defectuoasă a boabelor, iar plantele se vor dezvolta mai lent.
- Molibdenul are rolul de a susține fotosinteza plantelor, biosinteza clorofilei și sinteza substanțelor proteice din plantă. Carența de molibden se manifestă printr-o nuanță de verde cenușiu sau galbenă a frunzelor, iar la tomate, prin pete necrotice pe frunze.
Tipuri de Fertilizări în Funcție de Perioada în care se Realizează
În mod normal, fertilizarea se realizează primăvara și toamna, însă există și situații speciale în care este necesară aplicarea de îngrășământ. În continuare vom prezenta principalele tipuri de fertilizare:
Fertilizarea de Bază
Fertilizarea de bază se întreprinde înainte de semănat, de obicei toamna, când pe sol se aplică atât îngrășăminte minerale, cât și organice, care vor fi absorbite pe parcursul unei perioade mai îndelungate. Încorporarea este legată de sistemul de lucrări ale solului, de exemplu cu plugul, discul etc. În cazul în care se efectuează primăvara, fertilizarea de bază trebuie executată folosind substanțe mai solubile decât cele folosite la fertilizarea de toamnă, pentru a putea fi absorbite mai ușor de sol. De asemenea, toamna trebuie evitată fertilizarea de bază în cazul legumelor timpurii, iar această practică ar trebui rezervată doar pentru cele mai târzii.
Fertilizarea Starter sau Locală
Acest tip de fertilizare se realizează în același timp cu semănatul sau plantatul. Dacă în cazul fertilizării de bază, îngrășămintele vor fi aplicate pe întregul teren, în această situație, îngrășământul va fi aplicat pe rândurile în care se vor planta semințele sau răsadurile sau în cuiburile acestora. Fertilizarea de tip starter este importantă pentru asigurarea necesarului de substanțe nutritive al plantelor, pe parcursul perioadei de vegetație.
Fertilizarea Fazială sau Suplimentară
Această formă de fertilizare se întreprinde atunci când se constată că plantele au carență de anumute substanțe nutritive sau când se dorește susținerea suplimentară a plantelor în timpul perioadei de vegetație. Fertilizarea suplimentară este o practică des întâlnită în legumicultură.
Cum se Efectuează Fertilizarea de Primăvară
Fertilizarea de primăvară este deosebit de importantă pentru dezvoltarea plantelor și pentru îndeplinirea cerințelor lor biologice în această perioadă. Dacă fertilizarea de bază a asigurat necesarul de potasiu și fosfor ale plantelor, cea de primăvară se va concentra pe asigurarea de azot. Când vine vorba despre fertilizarea de primăvară, este important să fie aleasă o perioadă optimă de aplicare a îngrășămintelor, întrucât o utilizare timpurie a acestora poate avea efecte negative asupra culturii.
În mod normal, fertilizarea de primăvară ar trebui realizată cât mai târziu, spre sfârșitul lunii Martie, astfel încât nutrienții să poată fi absorbiți de plante când temperaturile sunt mai ridicate, iar ritmul de creștere a acestora va fi rapid. Dacă pentru fertilizarea de bază au fost folosite îngrășăminte cu eliberare lentă, plantele vor beneficia de toți nutrienții necesari în primele luni de primăvară, astfel că întârzierea fertilizării de primăvară se poate face în condiții de siguranță pentru cultură.
Îngrășăminte necesare pentru fertilizarea de primăvară
Dacă la fertilizarea de toamnă s-au folosit îngrășăminte cu eliberare lentă, pentru cea de primăvară vor trebui folosite soluții care asigură eliberarea rapidă a nutrienților în sol. Pentru că plantele vor absorbi foarte rapid nutrienții din îngrășământ, fertilizarea de primăvară trebuie repetată, astfel încât să se ofere plantelor substanțele necesare pentru a se dezvolta într-un ritm accelerat.
Cantitatea și tipul de îngrășământ folosit pentru fiecare cultură diferă în funcție de specia plantelor, tipul de sol, nutrienții existenți în acesta și de îngrășămintele ce au fost aplicate la fertilizarea de bază. Dozarea corespunzătoare a îngrășământului folosit va asigura necesarul de nutrienți al plantelor.
În multe cazuri, în special la cereale atunci când sunt fertilizate excesiv cu azot, apare fenomenul de cădere al plantelor. Pentru maximizarea productivității, în cazul culturilor de cereale, se recomandă și utilizarea unui regulator de creștere. Cel mai bun mod prin care se poate stabili cantitatea optimă de îngrășământ este prin întreprinderea unor analize, în care să se evalueze aspecte precum: starea de vegetație a culturilor agricole, rezerva de azot din sol sau densitatea pe metru pătrat a plantelor.
Pentru fertilizarea de primăvară, cele mai utilizate îngrășăminte trebuie să fie cele pe bază de azot, care susțin creșterea masei vegetative a fructelor și contribuie la susținerea metabolismului plantelor. Îngrășămintele recomandate pentru fertilizarea de primăvară sunt:
- Azotatul de amoniu - acest îngrășământ ce se comercializează sub formă de granule are o concentrație de azot, în formă nitrică sau amoniacală, de până la 34% și este printre cele mai folosite, atât pentru plantele de cultură, cât și în legumicultură;
- Sulfatul de amoniu - este recomandat îndeosebi solurilor alcaline și solurilor cu deficit de sulf, întrucât va regla cantitatea de nutrienți din terenul agricol;
- Nitrocalcarul - acest îngrășământ se recomandă pentru solurile acide, deoarece, pe lângă azotatul de amoniu, conține și carbonat de calciu. Cu o concentrație de azot cuprinsă între 15 și 30%, acest îngrășământ este potrivit pentru culturile unde este necesar să se regleze pH-ul solului;
- Ureea - este un îngrășământ solubil în apă, cu un conținut ridicat de azot. Intră în categoria îngrășămintelor de sinteză, iar datorită conținutului de până la 46% azot, este potrivit pentru culturile în care acest element este deficitar.
Cum se Realizează Fertilizarea de Toamnă
Cu toate că unii fermieri consideră că fertilizarea de primăvară este suficientă pentru a asigura plantelor aportul de nutrienți, aplicarea de îngrășăminte toamna este deosebit de importantă, deoarece va garanta un start excelent al culturii și o pornire în vegetație corespunzătoare a plantelor.
Fertilizarea de toamnă are rolul de a asigura o serie de nutrienți care să susțină primele faze de dezvoltare ale plantei, precum: germinarea, înfrățirea sau formarea sistemului radicular. Un foarte mare avantaj al fertilizării de toamnă se poate obține dacă sunt folosite îngrășăminte cu eliberare lentă, care vor asigura plantelor necesarul de nutrienți până la începutul primăverii, pentru a se dezvolta corespunzător.
La fel ca în cazul fertilizării de primăvară, și pentru cea de toamnă este necesară efectuarea unei analize de sol, o dată la aproximativ 3 ani, pentru a putea stabili o schemă de fertilizare conformă cu necesarul de nutrienți al solului pe care se dorește înființarea culturii.
Pentru fertilizarea de toamnă, poate fi folosit și de gunoiul de grajd, care poate fi aplicat pe sol o dată la 3-4 ani. De asemenea, se pot folosi îngrășăminte minerale, bogate în fosfor și potasiu, dar și sulf și magneziu.
Principalele Tipuri de Îngrășăminte
În funcție de modul în care au fost obținute, îngrășămintele se pot clasifica în îngrășăminte chimice și îngrășăminte organice. Iată care sunt particularitățile fiecărui tip:
Îngrășăminte Organice
Cunoscute și sub denumirea de îngrășăminte naturale, aceste elemente de fertilizare sunt neprocesate sau procesate foarte puțin și sunt obținute din deșeurile animalelor, ale plantelor sau din exploatarea unor minerale naturale. Cele mai comune îngrășăminte organice sunt:
- Gunoiul de grajd - Acesta este unul dintre cele mai utilizate tipuri de îngrășăminte naturale, fiind folosit îndeosebi în legumicultură. În mod normal, acesta se aplică pe sol odată cu fertilizarea de toamnă, însă procesul poate fi repetat și mai târziu, în cazul în care s-a omis.
- Compost - Acest îngrășământ se realizează din frunze uscate, care sunt puse laolaltă și udate frecvent până când vor fermenta. Compostul este extrem de eficient pentru a asigura nutrienții necesari plantelor pe timp de iarnă.
- Gunoiul de păsări - Cu toate că nu este foarte popular în rândul agricultorilor, din cauza dificultății cu care se aplică pe câmp, gunoiul de păsări este un îngrășământ bogat în azot, potasiu și fosfor. Acesta se aplică în stare uscată sau în formă lichidă, amestecat cu apă, însă nu este recomandată folosirea sa în stare proaspătă, deoarece va duce la creșterea acidității solului.
- Resturi vegetale - Chiar și resturile vegetale rămase pe sol după recoltarea culturii pot fi utilizate ca îngrășământ. Acestea pot fi tocate și îngropate sub arătură, fiind un excelent îngrășământ de toamnă.
Îngrășăminte Chimice
Cunoscute și sub denumirea de îngrășăminte sintetice, acestea sunt obținute prin procesarea anumitor resurse, astfel încât să se obțină nutrienții ce vor fi aplicați pe sol, pentru a fi absorbiți de plante. De regulă, resursele sunt extrase din roci, minerale, produse petroliere, elemente organice sau chiar din soluri.
Fiind disponibile pe piață într-o gamă variată de produse, îngrășămintele chimice pot avea în compoziția lor 11 substanțe nutritive, necesare plantelor. Acestea se împart în trei categorii:
- Fertilizatori principali - în această categorie intră azotul, fosforul și potasiul;
- Fertilizatori secundari - categorie în care sunt incluși sulful și calciul;
- Microelemente - din această categorie fac parte: molibdenul, zincul, borul, manganul, cobaltul și cuprul.
Din punctul de vedere al produselor comercializate, cele mai populare îngrășăminte chimice sunt: azotatul de amoniu, îngrășămintele fosfatice, cele complexe, cele superfosfate, nitrocalcarul, îngrășămintele azotoase, ureea sau sulfatul de amoniu.
Avantajele și Dezavantajele Îngrășămintelor Organice și Chimice
Deși unii agricultori preferă un anumit tip de îngrășământ în pofida celuilalt, realitatea este că atât îngrășămintele organice, cât și cele chimice prezintă o serie distinctă de avantaje și dezavantaje.
Avantajele Îngrășămintelor Organice
- Îmbunătățesc structura solului, crescând capacitatea de reținere a apei și aerarea.
- Eliberează nutrienții lent, asigurând o aprovizionare constantă a plantelor.
- Stimulează activitatea microorganismelor benefice din sol.
- Sunt ecologice și prietenoase cu mediul.
Dezavantajele Îngrășămintelor Organice
- Eliberarea lentă a nutrienților poate fi un dezavantaj în situații de necesitate imediată.
- Pot conține semințe de buruieni sau agenți patogeni dacă nu sunt bine compostate.
- Volumul mare necesar pentru o fertilizare eficientă poate fi dificil de manipulat.
Avantajele Îngrășămintelor Chimice
- Acțiune rapidă și efecte vizibile imediat după aplicare.
- Concentrație ridicată de nutrienți specifici, permițând o dozare precisă.
- Ușor de manipulat și aplicat.
Dezavantajele Îngrășămintelor Chimice
- Utilizarea excesivă poate duce la degradarea solului, poluarea apei freatice și acumularea de substanțe toxice.
- Pot afecta negativ echilibrul microbian al solului.
- Pot fi costisitoare pe termen lung.
tags: #definitia #fertilitatii #solului