Forcepsul obstetrical este un instrument medical esențial utilizat în timpul nașterii pentru a asista expulzia fătului. Acesta constă în două ramuri metalice, cunoscute sub denumirea de "lame", care se potrivesc în jurul capului fetal, permițând medicului obstetrician să aplice tracțiune controlată pentru a facilita nașterea. Utilizarea forcepsului, ca și a altor metode de naștere asistată, este indicată atunci când este necesar să se sprijine sănătatea mamei sau a copilului.
Istoricul și Evoluția Forcepsului Obstetrical
Primele forme de instrumente utilizate pentru asistarea nașterilor datează din antichitate, însă forcepsul obstetrical, așa cum îl cunoaștem astăzi, a început să prindă contur în Europa în secolul al X-lea. Abu al-Qasim al-Zahrawi, un medic și chirurg din Al-Andalus, a introdus peste 200 de instrumente chirurgicale, multe dintre ele inventate de el, în enciclopedia sa medicală "Al-Tasrif".
Introducerea forcepsului în practica europeană a fost realizată de către fiul cel mai mare al familiei de chirurgi Chamberlen, o familie de hughenoți francezi stabiliți în Anglia în 1569. Se crede că inventatorul a fost Peter Chamberlen cel Bătrân, care a devenit obstetrician-chirurg al Reginei Henriette, soția Regelui Carol I al Angliei. Instrumentul a fost păstrat secret de familia Chamberlen timp de 150 de ani. Hugh Chamberlen cel Bătrân a încercat să vândă instrumentul în Paris în 1670, dar demonstrația sa a eșuat. Modele derivate din instrumentul Chamberlen au apărut treptat în Anglia și Scoția începând cu 1735. Aproximativ 100 de ani după invenția sa de către Peter Chamberlen Sr., un chirurg pe nume Jan Palfijn a prezentat forcepsul său obstetrical Academiei de Științe din Paris în 1723.
În 1813, instrumentele de obstetrică ale lui Peter Chamberlen au fost descoperite într-un pod din Anglia. Forcepsul familiei Chamberlen se baza pe ideea separării celor două ramuri ale unui "clește de zahăr" (asemănător celor folosite pentru extragerea pietrelor din vezică) care erau introduse pe rând în canalul de naștere. Această abordare a fost posibilă cu forcepsul, spre deosebire de pensetele convenționale. Totuși, acest model funcționa doar pentru pelvisuri de dimensiuni normale și pe capete fetale deja bine angajate. Îmbunătățirea acestui instrument a fost publicată în 1751 în Anglia de William Smellie. Ultima îmbunătățire majoră a instrumentului a fost adăugată în 1877 de către obstetricianul francez Stephan Tarnier, care a introdus un sistem de tracțiune decalat de instrumentul în sine, uneori numit "a treia curbură a forcepsului".
Anatomia și Funcționalitatea Forcepsului Obstetrical
Forcepsul obstetrical este compus din două ramuri (lame) care se poziționează în jurul capului fătului. Aceste ramuri sunt definite ca stânga și dreapta, în funcție de partea pelvisului mamei pe care vor fi aplicate. Ramurile se intersectează, de obicei, la un punct numit articulație. Majoritatea forcepsurilor au un mecanism de blocare la articulație, dar unele au un mecanism de alunecare, care permite celor două ramuri să gliseze una pe lângă alta.
Forcepsurile cu mecanism de blocare fix sunt utilizate în nașterile unde nu este necesară o rotație semnificativă, de exemplu, atunci când capul fetal este aliniat cu pelvisul mamei. Forcepsurile cu mecanism de alunecare sunt preferate în situațiile care necesită o mai mare rotație a capului fetal.
Lama fiecărei ramuri este porțiunea curbată utilizată pentru a prinde capul fetal. Forcepsul trebuie să cuprindă capul fetal ferm, dar nu strâns. Lama prezintă caracteristic două curbe: curba cefalică și curba pelviană.
- Curba cefalică este modelată pentru a se adapta formei capului fetal și poate fi rotunjită sau mai alungită, în funcție de forma acestuia.
- Curba pelviană este concepută pentru a se adapta canalului de naștere și ajută la direcționarea forței de tracțiune sub osul pubian.
Manerele sunt conectate la lame prin tije de lungimi variabile. Forcepsurile cu tije mai lungi sunt utilizate atunci când este necesară o rotație mai amplă a capului fetal.
Tipuri de Forceps Obstetrical
Există mai multe tipuri de forcepsuri, clasificate în funcție de lungimea tijelor și de designul lamelor, adaptate diferitelor situații clinice:
- Forcepsuri scurte (short forceps): sunt aplicate pe capul fetal deja coborât semnificativ în pelvisul matern, aproape de vagin.
- Forcepsuri lungi (long forceps): sunt capabile să ajungă la capul fetal situat în partea mijlocie sau chiar superioară a pelvisului matern. În practica modernă, utilizarea forcepsului pentru a accesa un cap fetal în pelvisul superior este rară.
Printre cele mai cunoscute modele se numără:
- Forcepsul Simpson (1848): Este cel mai frecvent utilizat tip de forceps și prezintă o curbură cefalică alungită. Este indicat în cazul elongației capului fetal pe măsură ce acesta se deplasează prin canalul de naștere.
- Forcepsul Elliot (1860): Similar forcepsului Simpson, dar cu un pin ajustabil la capătul manerelor, care permite reglarea presiunii laterale. Este utilizat preponderent la femeile care au avut cel puțin o naștere anterioară, deoarece ligamentele și mușchii canalului de naștere sunt mai puțin rezistenți.
- Forcepsul Kielland (1915): Se distinge prin absența unghiului dintre tije și lame și prin mecanismul de alunecare la articulație. Este unul dintre cele mai folosite forcepsuri pentru rotația capului fetal, în special în cazurile de nașteri asinclitice (când capul fetal este înclinat lateral). Totuși, nu este ideal pentru tracțiune, deoarece curba pelviană este minimă.
- Forcepsul Wrigley: Este utilizat în nașterile joase, când diametrul maxim al capului fetal se află la aproximativ 2,5 cm deasupra vulvei. A fost conceput pentru a preveni accesul prea înalt în pelvis, oferind o siguranță suplimentară.
- Forcepsul Piper: Prezintă o curbură perineală pentru a permite aplicarea în cazul în care copilul se naște rotat, nu cu capul în față, așa cum este normal.
Indicații și Procedura Nașterii cu Forceps
Nașterea cu forceps este luată în considerare în situații specifice, atunci când continuarea nașterii vaginale spontane prezintă riscuri crescute pentru mamă sau făt. Indicațiile principale includ:
- Suferința fetală: Semne de detresă fetală, cum ar fi modificări ale ritmului cardiac fetal monitorizat, care indică un aport redus de oxigen.
- Prelungirea etapei a doua a travaliului: Când eforturile de expulzie sunt prelungite (mai mult de 30 de minute) fără progres semnificativ al coborârii fătului, sau când mama este epuizată.
- Distocie la naștere: Blocarea fătului în canalul de naștere din diverse cauze.
- Necesitatea de a reduce efortul expulziei la mamă: În cazul unor afecțiuni cardiace, respiratorii sau oculare ale mamei, unde împingerea intensă este contraindicată.
- Protecția craniului fetal: Mai ales în cazul nașterilor premature, pentru a minimiza presiunea exercitată asupra craniului fragil al nou-născutului.
Procedura implică, de obicei, administrarea unei anestezii locale, dacă nu a fost deja administrată o anestezie epidurală. Se poate efectua o epiziotomie (o incizie chirurgicală a perineului) pentru a mări deschiderea vaginală și a preveni lacerațiile spontane severe. Medicul introduce apoi forcepsul în vagin, îl poziționează cu grijă în jurul capului fetal și, în timpul unei contracții, aplică o tracțiune ușoară pentru a ghida fătul spre exterior.
Este esențial ca medicul să confirme poziția corectă a capului fetal, utilizând în prezent, de cele mai multe ori, ecografia. După poziționarea forcepsului, capul fetal poate fi rotit dacă este necesar, înainte de aplicarea tracțiunii.
Avantaje și Riscuri ale Nașterii cu Forceps
Principalul avantaj al nașterii asistate cu forceps este posibilitatea de a evita intervenția chirurgicală de cezariană, care implică o recuperare mai lungă și riscuri asociate, în special atunci când este efectuată de urgență. Evitarea cezarianelor multiple este, de asemenea, importantă pentru pacientele care planifică sarcini viitoare.
Cu toate acestea, utilizarea forcepsului nu este lipsită de riscuri:
Riscuri pentru Mamă:
- Traumatisme obstetricale: leziuni severe ale perineului, vaginului și sfincterelor anale, care pot necesita o recuperare prelungită.
- Incontinență urinară sau fecală.
- Prolapsul organelor genitale.
- Sângerare vaginală mai abundentă post-partum.
- Durere accentuată post-partum.
- Dificultăți la urinare, necesitând uneori cateterizare.
Riscuri pentru Copil:
- Leziuni, umflături sau echimoze (vânătăi) la nivelul scalpului și feței, care se vindecă de obicei în câteva zile.
- Deteriorarea nervilor faciali, cauzând pareză facială temporară.
- Extrem de rar, fracturi de craniu, traumatisme severe ale feței sau sângerări cerebrale.
- În cazul utilizării forcepsului, lacerațiile perineale apar cu o frecvență de 8-12%, comparativ cu 3-4% în cazul nașterilor vaginale normale sau cu vacuum.
Este important de menționat că, în marea majoritate a cazurilor, copiii născuți cu ajutorul forcepsului sunt bine și nu prezintă complicații pe termen lung. Alegerea instrumentului potrivit (forceps sau vacuum) depinde de evaluarea medicală a situației obstetricale.
Administrare obișnuită cu forceps | condiții prealabile, riscuri, aplicare | TVASurg
Situații în care Nașterea Instrumentală Poate Eșua
Nașterea vaginală instrumentală, fie cu forceps, fie cu vacuum, poate avea o rată mai mare de eșec în următoarele circumstanțe:
- Supraponderalitate (IMC > 30).
- Înălțime sub 1,60 m.
- Greutate estimată a fătului mai mare de 4 kg.
- Poziția occipito-posterioară a capului fetal.
- Capul fetal nu a coborât suficient la sfârșitul travaliului.
În aceste situații, poate fi necesară intervenția chirurgicală de cezariană. Este crucial ca pacientele să discute deschis cu medicul obstetrician despre potențialele riscuri și beneficii ale nașterii instrumentale înainte de debutul travaliului.
tags: #descrierea #forecepsului #obstetrical