Jupiter, numit după zeul zeilor la romani (Zeus la greci), este regele planetelor Sistemului Solar. Este a cincea planetă de la Soare, şi în acelaşi timp cea mai mare, cu o masă de aproape trei ori cât masa celorlalte planete la un loc. Detalii despre Jupiter, în cele ce urmează... Este atât de masiv, încât baricentrul cu Soarele (punctul în jurul căruia cele două corpuri se rotesc, centrul de greutate al sistemului) este situat deasupra suprafeţei solare. Cu un volum cât 1.317 Pământuri, conţine de 318 mai multă masă ca acesta. Împreună cu cu cei patru sateliţi ai săi, de dimensiuni planetare, şi mulţi alţii mai mici, Jupiter formează un sistem solar în miniatură.
De asemenea, Jupiter este considerat ca fiind o stea ratată; o masă de 80 de ori mai mare ar fi condus la pornirea fuziunii hidrogenului. Este al patrulea obiect ca strălucire pe cerul nostru, după Soare, Lună şi Venus. Există planete extrasolare mult mai masive decât Jupiter. Nu există o definiţie clară care să tragă o linie între giganţii gazoşi şi piticele brune, acele stele ratate ce nu au reuşit să menţină fuziunea hidrogenului în nucleu, datorită masei mult prea mici.
Dimensiuni, masă și evoluția spre interior
Raza planetei scade în timp. Jupiter se micşorează sub acţiunea gravitaţiei. Această contracţie, de 2 cm pe an, face ca Jupiter să radieze în spaţiu mai multă energie decât primeşte de la Soare. Înclinaţia mică a axei nu produce schimbări sezoniere importante; nu există practic anotimpuri. Jupiter orbitează la 778 milioane km de Soare, o distanţă de 5,2 ori mai mare decât cea la care ne aflăm noi de astru. Orbita o completează în aproape 12 ani tereştri. Rotaţia în jurul axei este cea mai rapidă comparativ cu oricare altă planetă din Sistem, o zi durând mai puţin de 10 ore. Astfel, diametrul ecuatorial ajunge cu peste 8.000 km mai mare decât cel polar, rezultând o aplatizare vizibilă cu orice telescop de amatori de pe Terra.
Strucura internă a lui Jupiter este puţin cunoscută în detaliu, dar se consideră că este un gigant gazos fără suprafaţă solidă; gazul devine tot mai dens cu adâncimea, până când se transformă în lichid sub presiune crescândă. Densitatea medie este mică, 1,326 g/cm3. Planeta este compusă în principal din hidrogen (aproximativ 93%) şi heliu (aproximativ 7%), iar nucleul solid ar putea avea o masă de 10-15 mase terestre, adică aproximativ 3% din masa totală. Dacă nucleul nu ar fi solid, s-ar observa o aplatizare mai pronunţată.
Nucleul este cuprins într-o manta de hidrogen lichid cu proprietăţi metalice, datorate presiunii uriase, acesta fiind sursa câmpului magnetic planetar. Mantaua se întinde până la 78% din raza planetei. Hidrogenul în formă metalică apare la presiuni foarte înalte, iar legăturile dintre nuclee şi electroni se rup, ceea ce face substanţa conductor electric. Temperatura şi presiunea cresc progresiv către nucleu.
Atmosfera și meteorologia planetară
Atmosfera conţine urme de metan, vapori de apă, amoniac şi silicaţi, plus carbon, etan, sulfat de hidrogen, neon, oxigen, sulfuri. Compoziţia în masă este aproximată ca: ~86% hidrogen molecular; ~13% heliu; restul fiind urme de alte componente. S-a exprimat că există mult mai puţină apă decât se presupune; humii au estimat o cantitate de oxigen mai mică decât în nebuloasa solară primordială.
Atmosfera superioară este vizibil împărţită în benzi la diferite latitudini, cu turbulenţe și furtuni. Benzile de nori, colorate diferit, se rotesc în sensul acelor de ceasornic. Viteze de 100 m/s sunt comune în zonele de turbulenţă. Norii, în principal din cristale de amoniac, acoperă planeta; stratul de nori are o grosime de aproximativ 50 km. Sub aceștia, regiunile „senine” sugerează prezența norilor de apă, de asemenea susținute de fulgerele observate în atmosferă.
Înclinaţia mică a axei asigură un echilibru termic: polii primesc mai puțină energie solară decât ecuatorul, iar convecția internă aduce căldură spre poli, echilibrând temperatura straturilor de nori. Singurul vehicul spaţial ce a intrat în atmosfera lui Jupiter a fost sonda Galileo; în 1995 a trimis o sondă atmosferică, iar în 2003 vehiculul orbital a intrat în atmosferă, sfârșind misiunea.
Marea Pată Roșie și alte fenomene atmosferice
Cea mai cunoscută formațiune de pe planetă este Marea Pată Roșie, un uragan gigantic, existent încă din secolul 17. Modelarea matematică sugerează că furtuna este stabilă. Această anticílon persistent este localizată la 22 grade sud de ecuator și este mai mare decât Pământul. Alături de aceasta, în atmosfera gigantului, există alte vânturi și furtuni, deseori mai mici și mai puțin stabile în timp. În 2000 s-a observat formarea unei noi Pete, fuzionând trei furtuni, rezultând Pata Roşie Junior, care s-a intensificat și a schimbat culoarea.
Potrivit despre posibilitatea vieții
Posibilitatea existenţei vieții pe Jupiter este foarte mică. Totuși, oamenii de știință au sugerat componente care ar putea susține viața în atmosferă sau în straturile superioare, în special în contribuția apei, a moleculelor organice și a condițiilor electrice dinamice. Însă este foarte puțin probabil ca viața să se dezvolte în condițiile actuale; lipsa unei suprafețe solide și presiuni extreme limitează substanțial această șansă. O posibilitate este viața în atmosfera superioară, dar aceasta rămâne o ipoteză.
Magnetosfera și interacțiunea cu mediul interplanetar
Jupiter prezintă cel mai puternic câmp magnetic din Sistemul Solar, cu estimări variate între 10-14 și până la 20.000 ori mai puternic decât cel terestru. Se crede că acest câmp este generat de curenții de hidrogen metalic din interior. Câmpul captură particulele încărcate din vântul solar, creând o magnetosferă energetică. Polii magnetici sunt inversați față de polii geografici. La aproximativ 75 de raze planetare de Jupiter se formează magnetopauza, unde câmpul magnetic devine slab și dezorganizat, iar magnetosfera să se extindă spre orbita următoarei planete, Saturn.
Rolul Jupiter în arhitectura Sistemului Solar
Influența gravitațională a planetei gigant a avut un rol hotărâtor în modelarea Sistemului Solar. Orbitele planetelor apropiate se află în același plan aproape cu planul ecuatorial solar, iar zona centurii de asteroizi este puternic influențată. Jupiter ar putea fi vinovat și de Marele Bombardament Târziu, când au avut loc numeroase impacturi în jurul a 700 milioane de ani după formarea Sistemului Solar. Urmele acestor impacturi se păstrează pe corpurile cerești din sistemul interior.
Condiții pentru explorare și misiuni viitoare
Cu mai multe misiuni ce vor explora sateliții săi, se deschide oportunitatea de a investiga condițiile pentru viață sau pentru resurse ale sistemului său satelitar. Galileo a fost principalul vehicul care a intrat în atmosfera lui Jupiter pentru a colecta date; viitoarele echipe de misiuni vor continua studiul sateliților săi, posibilieni să ofere medii propice apariției vieții.
Jupiter 101 | Ce se află în interiorul lui Jupiter? | Emisiunea Dr. Binocs | Peekaboo Kidz
Concluzie în expresii cheie despre gravitația Jupiter
Jupiter este cel mai mare obiect din Sistemul Solar, domină prin masa sa, influențând orbitele celorlalte corpuri, păstrând o magnetosferă intensă, și având un impact semnificativ în evoluția și formarea sa. Raza scade treptat, în timp ce interiorul se comprimă sub presiuni uriașe, iar atmosfera se arată ca un spectacol de benzi de nori și furtuni, dominat de Marea Pată Roșie. Pe lângă toate acestea, posibilitatea vieții rămâne extrem de incertă, dar interesul pentru studiul sateliților continuă să crească, promițând descoperiri despre lumea gigantică din apropierea noastră.
tags: #gravida #pe #jupiter #fata #de #pamant
Postări populare:
- Glazură fără zahăr pentru tortul de bebeluși de 1 an
- Sarcini și responsabilități ale referentului financiar-contabil
- Recuperarea banilor pentru concediu de maternitate de la angajatorul statului - ghid practic
- Tradiție și excelență în îngrijirea femeilor la Secția Clinica Obstetrică-Ginecologie II din Cluj-Napoca
- Ghid ilustrativ pentru cererea calității de asigurat CASMB în contextul sarcinii