Dezbateri etice despre moralitatea avortului și a eutanasierii

De curând, eutanasia voluntară și sinuciderea asistată au devenit legale în Spania. În mai 2018 David Goodall, un om de știință australian specializat în botanică și ecologie, avea să revină pentru o ultimă vizită în Europa, continent pe care se născuse în 1914, cu câteva luni înainte de Primul Război Mondial. Goodall nu fusese mânat de dorința de a revedea Anglia natală, ci venise în Elveția cu scopul de a-și încheia socotelile cu o viață pe care, la vârsta de 104 ani, o vedea prea lungă, chinuitoare nu doar pentru el, ci și pentru cei din jur, care trebuiau constant să-i poarte de grijă, dar și, mai important, lipsită de demnitate. Cu câteva luni înainte avusese o tentativă eșuată de a-și pune capăt vieții, iar până în acel moment fusese un militant pentru recunoașterea, și în Australia, a dreptului de a avea acces la eutanasie voluntară și sinucidere asistată. Deși la câteva luni după moartea sa statul australian Victoria avea să legalizeze eutanasia voluntară (doar în cazul pacienților care suferă de boli în stadii terminale însă, cu o speranță de viață de maxim șase luni), Goodall tot ar fi fost forțat să apeleze la ceea ce specialiștii denumesc „turismul suicidal”. Din cauza unei legislații locale rigide, din ce în ce mai multe persoane aleg să apeleze la serviciile medicale ce i-ar ajuta să-și pună capăt zilelor în clinicile din state cu o legislație mai prietenoasă privitoare la eutanasie și/sau sinucidere asistată.

Decizia din Spania vine pe fondul unei aparente creșteri a acceptabilității sociale a acestei decizii și în alte zone de pe glob. De curând, Curtea Constituțională a Austriei a hotărât că interdicția privitoare la sinuciderea asistată este neconstituțională, însă până în acest moment nu au fost făcuți pașii necesari pentru reglementarea legală a unui asemenea drept. Peste Atlantic, Columbia devenea, în 2015, prima țară din America de Sud care legaliza eutanasia voluntară. În SUA, primul stat care le-a oferit indivizilor dreptul de a muri cu demnitate a fost Oregon, la mijlocul anilor '90, urmat de Washington, în 2008. În deceniul trecut, alte opt state aveau să promulge așa zisele „legi ale demnității”, ultimul fiind New Mexico în 2020. În funcție de jurisdicție și de condițiile specifice în care pacienții pot alege fie la sinuciderea asistată, fie la eutanasia voluntară, ponderea acestora în numărul total al deceselor anuale variază, conform unui studiu recent publicat în prestigioasa revistă Journal of the American Medical Association, de la 0,3% la 4,6%.

Dacă în state precum Oregon sau Washington vorbim despre puțin peste 100 de cazuri la mai bine de 35.000 de decese în 2015, Elveția a cunoscut o creștere rapidă a acestui indicator: de la 187 de cazuri în 2003, la 965 în același 2015. Un alt indiciu că în Europa această practică este mai răspândită vine din Olanda, unde în 2017 4,4% din totalul deceselor (6585 mai exact) au fost cazuri de eutanasie voluntară. Indiferent însă de ponderea acestora în numărul total al deceselor, datele disponibile indică două concluzii relevante. O majoritate covârșitoare a celor care apelează la aceste intervenții sunt bolnavi de cancer în stadii terminale.

Moartea asistată medical, fie că vorbim despre eutanasie voluntară (caz în care medicul este cel care administrează o injecție letală) ori sinucidere asistată (doctorii oferă „uneltele” necesare pentru ca pacientul să acționeze), naște în cazul multora o reacție intuitivă că o asemenea decizie sau un cadru instituțional este profund imorală. O potențială explicație este oferită de cercetători în psihologia morală, precum Jonathan Haidt. Filosofi morali și politice, cum ar fi John Stuart Mill, au încercat să reducă problema libertății la principiul vătămării. Mill susține că „unicul țel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societății civilizate, împotriva voinței sale, este acela de a împiedica vătămarea altora.”

Aplicarea acestui principiu în cazul sinuciderii asistate ori al eutanasiei voluntare pare, cel puțin la prima vedere, neproblematică. O persoană cu cancer în stadiu terminal poate decide să-și pună capăt zilelor din cauza durerii sau dependenței de ajutor. Studiile indică faptul că 70% dintre cei care accesează aceste servicii sunt bolnavi de cancer. În practică, mulți doctori și familii pot încerca să intervină pentru a convinge pacientul că viața este preferabilă morții. Principiul millian al vătămării poate fi corect normativ, dar Haidt subliniază că oferă puține rezultate pentru a înțelege modul în care mulți percep aceste decizii în contexte reale. Contextul evoluționist și cultural modelează niște „papile gustative” ale moralei prin care percepem realitatea socială, inclusiv ideile despre sacralitatea corpului și intangibilitatea vieții.

Un prim argument frecvent adus este că sinuciderea asistată sau eutanasia voluntară sunt greșite deoarece uciderea sau lăsarea cuiva să moară este, în general, greșită în mod intrinsec. Însă există situații în care este necesară o nuanțare, cum ar fi dilemele privind utilizarea tehnologiei medicale avansate în faze terminale. Într-un viitor în care mașinile vor aborda decizii de supraviețuire, cum ar trebui să decidă acestea dacă sacrificiul unei persoane este inevitabil? În cazul războiului, ucide-se în legitimă apărare; în fond, dorința de a minimaliza suferința este uneori justificată. Este important de remarcat că aceste argumente se referă în mod special la eutanasia voluntară, unde doctorul administrează injecția letală, nu la sinuciderea asistată.

O obiecție comună din partea comunității medicale este încălcarea integrității profesiei Hipocratice. Jurământul a suferit modificări și nu mai impune pacienților credințe antice; însă această discuție nu e închisă. O altă critică este „panta alunecoasă”: dacă doctorii pot să asiste pacienții, ei ar putea, în teorie, să abuzeze de această putere. Însă lipsa dovezilor empirice solide indică faptul că, în statele care au legalizat eutanasia voluntară și sinuciderea asistată, practicile nu au condus în mod necesar la abuzuri pe scară largă. În plus, dreptul la autonomie include capacitatea individului de a decide deschis despre propria moarte, în condițiile în care sunt în deplină capacitate de gândire și discernământ, și când acțiunea nu vătămează pe altcineva ne-implicat.

Respectul pentru autonomia individuală poate fi extins și către modul în care oamenii aleg să moară, mai ales când suferința și demnitatea sunt în joc. Socrate, în dialoguri clasice, reflectă despre importanța examinării vieții; în această viziune, autonomia este legată de demnitatea rațională a alegerilor. În cazul eutanasiei voluntare, doctorul nu poate impune, dar poate facilita decizia pacientului într-un cadru de demnitate. Dincolo de teoriile normative, practica medicală modernă a avansat prin introducerea sedării paliative, ca o modalitate de a reduce suferința fără a grăbi în mod direct moartea. Sedarea paliativă (SP) poate implica inducerea unei stări de somn sau chiar a unei comă tranzitorii, după ce s-au încercat toate celelalte metode de alinare a durerii.

Organizații precum French Society for Palliative Care subliniază faptul că sprijină evaluați circumstanțele individuale ale pacientului și evitarea „eutanasia clandestină”. SP, practicat corect, nu ar trebui să accelereze în mod semnificativ moartea, iar temerile legate de faptul că pacientul ar muri de foame sau sete sub sedare sunt în mare parte nefondate, deoarece moartea este de multe ori cauzată de boala subiacentă, în decurs de două-trei zile după inițierea sedării. Totuși, este clar că există cazuri în care nu se poate amâna durerea intensă; astfel, decizia de a recurge la SP trebuie să fie însoțită de eforturi susținute de gestionare a durerii fără sedare excesivă, iar tratamentul trebuie adaptat la fiecare pacient în parte. În această lumină, SP reprezintă o alternativă etică valabilă în anumite situații, cu condiția să fie aplicată doar după epuizarea altor metode și cu monitorizare atentă.

În sfera religioasă, ortodoxia română, de exemplu, afirmă că nu poate accepta eutanasia activă, insistând asupra respectării vieții fundamentale, dar în același timp cere alternative etice pentru a susține pacienții muribunzi. Biserica Ortodoxă Română subliniază că autonomia asupra propriului corp nu justifică avortul, iar în contextul demografiei României și al valorilor morale, trebuie promovată viața, nu facilitarea morții. Totuși, arta discuției etice trebuie să recunoască complexitatea situațiilor în care pacienții se află în suferință intensă, iar societatea trebuie să ofere sprijin compasional, însoțire spirituală și îngrijire paliativă adecvată. În plus, articolele de opinie sugerează necesitatea unui discernământ comunitar, în rugăciune și dialog deschis, pentru a identifica soluțiile morale potrivite în fiecare caz în parte.

Discuțiile despre avort, eutanasie și dreptul la moarte au fost amplificate de istorii diverse: de la cazuri notabile în Europa occidentală până la discuții în tribunale europene și internaționale. De exemplu, cazul Humbert din Franța a contribuit la conturarea unei practici juridice ce a influențat evoluția spațiului european în ceea ce privește eutanasia pasivă și avansele legislative. De asemenea, discuțiile despre dreptul la moarte au fost alimentate de decizii judecătorești în Marea Britanie, precum cazul unei paciente paraplegice care a cerut constituțional dreptul de a muri, iar instanțele au analizat dacă refuzul de tratament poate încălca art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În concluzie, dezbaterea contemporană privind morții asistate este una profund complexă, îmbinând vederi filozofice despre autonomie și demnitate cu preocupări medicale, morale și religioase despre binele comun și despre sensul suferinței umane.

Diferența dintre eutanasie și sinucidere asistată

Eutanasia și sinuciderea asistată sunt concepte înrudite, însă diferă în primul rând prin actorul final al morții și nivelul de implicare a personalului medical. În eutanasie, o terță parte (de obicei un medic) își asumă un rol activ în a provoca moartea, deseori prin administrarea unei injecții letale. În sinuciderea asistată, pacientul își administrează singur doza letală, indicii fiind furnizați de medic. În esență, distincția fundamentală este cine efectuează actul final care duce la moarte.

Deși discuțiile despre aceste practici pot ridica probleme teologice, etice și legale variate, în multe jurisdicții se recunoaște autonomia pacientului ca element central în deciziile de sfârșit de viață. În același timp, practica medicală modernă poate recurge la sedare paliativă ca metodă de alinare a durerii, fără a implica în mod direct moartea, oferind o cale de mijloc pentru pacienții aflați în stadiu terminal sau în durere insuportabilă, în timp ce se caută soluții mai puțin intruzive.

Tablouri de date și exemple relevante

• Oregon și Washington (SUA) au fost printre primele state care au legalizat dreptul la moarte demnă.
• Elveția a înregistrat creșteri semnificative ale cazurilor de moarte asistată în perioada 2003-2015.
• Olanda în 2017 a raportat 4,4% din decese ca eutanasie voluntară.
• Studiile din Journal of the American Medical Association arată o pondere variabilă a deceserilor în funcție de jurisdicție.

Un aspect central rămâne demnitatea și autonomia pacientului: o viață trăită în suferință poate lipsi de demnitate, iar dreptul de a decide cum să moară poate fi văzut ca un corolar al autonomiei. Autonomia nu înseamnă doar aprobarea la opinii cu care suntem de acord, ci și respectul pentru deciziile care pot părea controversate sau riscante pentru binele nostru. În fond, obiectivul este să se respecte demnitatea umană într-un cadru în care medicina poate ameliora suferința, dar nu poate întotdeauna vindeca.

tags: #moralitatea #sau #imoraliatea #unui #act #precum

Postări populare:

• Soluții eficiente pentru pielea afectată de soare
• Ghid detaliat privind situațiile financiare trimestriale ale instituțiilor publice
• Muzica în NICU: recomandări pentru bebelușii prematuri
• Ghid de stil: rochii de ocazie care camuflează burtica
• Lista actualizata a preturilor in ginecologie la Spitalul CF2 Bucuresti, Sectia Obstetrica-Ginecologie