Prematuritatea cererii de chemare în judecată și daunele cominatorii

Excepția prematurității cererii de chemare în judecată este o excepție de fond, peremptorie și absolută. Ea se referă la o condiție de exercitare a acțiunii, având ca scop respingerea acțiunii. Normele care reglementează condițiile de exercitare a acțiunii au caracter imperativ.

Excepția poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice stare a pricinii. Dacă se admite, cererea va fi respinsă ca prematur introdusă.

Se consideră că, dacă anterior invocării excepției termenul sau condiția suspensivă s-a împlinit, excepția nu mai poate fi admisă. Ar fi excesiv de formal ca acțiunea să fie respinsă într-un moment în care dreptul a devenit actual, numai pentru faptul că, la data sesizării instanței, această cerință nu era îndeplinită. După împlinirea termenului sau a condiției suspensive, reclamantul va putea promova o nouă cerere de chemare în judecată, cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, fără să i se poată opune autoritatea de lucru judecat, fondul dreptului nefiind dezbătut în procesul anterior.

Prematuritatea nu intervine în cazul în care nu s-a realizat procedura prealabilă obligatorie prevăzută de lege. Prematuritatea presupune că dreptul pretins nu este actual la data sesizării instanței (fiind supus unui termen, unei condiții etc.). În schimb, îndeplinirea unei proceduri prealabile și obligatorii constituie o condiție specială de exercitare a dreptului la acțiune, a cărei nerespectare atrage inadmisibilitatea acțiunii.

În doctrină se distinge între excepția prematurității și excepția neîndeplinirii procedurii prealabile: prematuritatea presupune că dreptul material la acțiune nu poate fi exercitat deoarece este afectat de un termen sau de o condiție suspensivă; procedura prealabilă afectează dreptul la acțiune în sens procesual, întrucât reclamantul nu se poate adresa instanței în lipsa procedurii prealabile.

Prin urmare, spre deosebire de excepția prematurității, în care este afectat dreptul la acțiune în sens material, excepția lipsei procedurii prealabile afectează dreptul la acțiune în sens procesual. Lipsa procedurii prealabile presupune că dreptul la acțiune în sens material este actual, deci in abstracto poate fi exercitată acțiunea civilă. In concreto însă, acțiunea nu poate fi exercitată, fiindcă este condiționată de parcurgerea unei proceduri prealabile. Exercitarea dreptului la acțiune fără parcurgerea procedurii prealabile nu poate atrage prematuritatea acțiunii, întrucât aceasta ar presupune că există posibilitatea ca procedura să se realizeze în viitor.

Sunt multe cazuri însă când procedura prealabilă nu se mai poate realiza, fie că au expirat termenele prevăzute în legi speciale, fie din alte motive. De asemenea, procedura prealabilă poate s-a realizat, însă cu nerespectarea cerințelor legale, astfel că acțiunea nu poate fi considerată prematură.

Momentul aprecierii actualității dreptului material la acțiune

O discuție interesantă este aceea a momentului la care se apreciază actualitatea dreptului material la acțiune. Într-o opinie, s-a reținut că actualitatea dreptului trebuie analizată la momentul soluționării excepției de prematuritate, și nu la momentul introducerii acțiunii, deoarece admiterea excepției, deși termenul suspensiv s-a împlinit până la momentul judecării excepției, ar fi excesiv de formală.

Într-o altă opinie, se arată că, pentru toate cele patru condiții prevăzute de art. 32 NCPC, legiuitorul a prevăzut în mod expres care dintre ele pot fi acoperite ulterior sau în cazul cărora se admit excepții de la regulă. Legiuitorul ar fi prevăzut situația de excepție în art. 34 NCPC, legat de posibilitatea realizării unui drept neactual, dacă până în momentul cercetării judecătorești acesta ar deveni actual.

În ceea ce privește actualitatea dreptului, în practica anterioară noului Cod s-a apreciat că acțiunea prin care se cere constatarea prescripției dreptului de a cere executarea silită a unui debit este admisibilă, dacă partea nu are deschisă calea contestației la executare. Instanța a respins greșit acțiunea având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune ca fiind prematur introdusă, cu motivarea că nu s-a împlinit termenul de 30 de ani. Acest termen nu are natura unui termen suspensiv, ci reprezintă o condiție de fond pentru chiar nașterea dreptului de proprietate ca efect al stăpânirii unui imobil în tot timpul impus de lege.

Existența unui proces de partaj cu privire la bunul transmis prin actul contestat ca nul nu afectează cu o condiție suspensivă dreptul reclamantei de a obține anularea acestuia, motiv pentru care excepția prematurității este neîntemeiată.

Condițiile exercitării dreptului la acțiune

În mod tradițional, condițiile exercițiului dreptului la acțiune sunt considerate a fi patru: capacitatea, dreptul afirmat, calitatea și interesul. Oricare dintre aceste condiții trebuie să îndeplinească anumite cerințe de valabilitate.

Noua reglementare consacră expres aceste condiții în art. 32, care prevede că: „(1) Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: a) are capacitate procesuală, în condițiile legii; b) are calitate procesuală; c) formulează o pretenție; d) justifică un interes. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul apărărilor”.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) NCPC, oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente.

Doctrina anterioară noului Cod reținea drept condiție de exercitare a acțiunii „afirmarea unui drept”. Reglementarea actuală face referire la „formularea unei pretenții”, această opțiune a legiuitorului fiind motivată în sensul că, pe de-o parte, dreptul subiectiv civil de care se prevalează partea nu reprezintă la data formulării acțiunii decât o pretenție, existența acestuia fiind stabilită numai la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, în urma analizării fondului pretenției, prin prisma raportării dispozițiilor legale incidente la situația de fapt stabilită prin mijloacele probatorii administrate în cauză, iar, pe de altă parte, prin exercitarea acțiunii civile partea poate tinde numai la realizarea unei situații juridice pentru care este obligatorie calea judecății (spre exemplu, divorțul pronunțat din culpa soților), iar nu la protecția judiciară a unui drept subiectiv civil.

Rezultă că formularea unei pretenții vizează un drept subiectiv civil sau o situație juridică pentru care calea judecății este obligatorie, în raport de care instanța este chemată să pronunțe o soluție.

În doctrina anterioară noului Cod s-a exprimat și opinia potrivit căreia „afirmarea unui drept” nu este o condiție de existență a dreptului la acțiune. Afirmarea unui drept motivează, de cele mai multe ori, pretenția reclamantului. Pretenția determină obiectul litigiului, iar „afirmarea unui drept” semnifică fundamentul juridic pe care se sprijină reclamantul, adică ceea ce numim cauza acțiunii civile.

Dreptul, pentru a fi valorificat pe cale de acțiune, este necesar să îndeplinească următoarele condiții:

• să fie recunoscut și ocrotit de lege, adică să nu intre în conținutul unui raport juridic ilegal, care să contravină ordinii publice sau bunelor moravuri; aceasta este o cerință de fond a dreptului, și nu o condiție de exercitare a acțiunii;
• să fie exercitat în limitele sale externe, de ordin material și juridic, precum și în limitele sale interne, adică potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut de lege;
• să fie exercitat cu bună-credință;
• să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau condiții suspensive, să fie un drept corespunzător unei obligații exigibile.

În legătură cu ultima condiție, s-a afirmat opinia potrivit căreia prematuritatea ține de actualitatea dreptului material la acțiune, ceea ce presupune doar analiza actualității dreptului material la acțiune, nu și a dreptului subiectiv. Dreptul material la acțiune este actual atunci când dreptul subiectiv ce se urmărește a fi realizat pe cale procesuală nu este supus unui termen sau unei condiții suspensive.

Acțiuni preventive

Noul Cod de procedură civilă reglementează, în art. 34 (corespondent art. 110 CPC), așa-numitele acțiuni preventive, ce constituie excepții de la condiția ca dreptul să fie actual:

• cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen; de exemplu, locatorul poate introduce, în mod preventiv, înainte de împlinirea termenului din contractul de închiriere, o cerere pentru restituirea, la termen, a imobilului închiriat; spre deosebire de dispozițiile art. 110 alin. (1) CPC, actuala reglementare se referă acum la toate bunurile, atât mobile, cât și imobile;
• cererea, făcută înainte de termen, cu privire la executarea la termen a obligației de întreținere sau a altei prestații periodice; de exemplu, creditorul unei rente viagere sau dintr-un contract de întreținere poate formula cererea înainte de data la care datoria devine scadentă; în practica judiciară anterioară noului Cod s-a reținut că textul art. 110 CPC arată modul cum urmează să se aplice în practică principiul de drept substanțial potrivit căruia poate forma obiect al obligației și un lucru viitor, principiu înscris în art. 965 C. civ. 1864. De aceea, chiar în lipsa unei prevederi procesuale, o atare acțiune există la îndemâna creditorului spre a-i sili pe debitor să-și execute la scadență obligația asumată.
• pot fi încuviințate, înainte de împlinirea termenului, și alte cereri pentru executarea la termen a unor obligații, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului; în această ultimă situație, debitorul nu este decăzut din beneficiul termenului în cazul introducerii acestor acțiuni înainte de termen, întrucât hotărârea obținută înainte de termen va putea fi pusă în executare numai la scadență, la împlinirea termenului.

În legătură cu procedura de judecată a acestor acțiuni preventive, s-a reținut că judecata se face în procedură contencioasă, pentru că se urmărește stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, astfel că dispozițiile art. 14 alin. (1) NCPC, privind judecata, de regulă, cu citarea părților, se aplică în mod corespunzător. Totodată, pârâtul nu va putea fi obligat la cheltuieli de judecată, nefiind în culpă procesuală.

Condiția ca dreptul să fie actual se referă la cererile privind realizarea dreptului, nu și la cele în constatare, când dreptul se constată în starea în care se află, putând fi afectat de termen sau condiție suspensivă. Dacă în urma dezbaterilor contradictorii se constată că dreptul pretins nu există ori nu îndeplinește condițiile de validitate legale pentru a putea fi exercitat, cererea va fi respinsă ca nefondată sau neîntemeiată.

Dacă dreptul nu este actual, această lipsă poate fi invocată, pe parcursul procesului, prin intermediul excepției de prematuritate. Prematuritatea acțiunii invocată prin cererea de apel sau de recurs va reprezenta, după caz, motiv de apel sau de recurs, nu o excepție procesuală.

Daunele cominatorii

Daunele cominatorii au fost definite ca fiind „sumele de bani pe care debitorul unei obligații de a face sau de a nu face este obligat, prin hotărâre judecătorească, să le plătească creditorului pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea în natură a obligațiilor sale”.

În trecut se considera că rezistența debitorului poate fi înfrântă prin simpla obligare a debitorului la plata unor daune cominatorii.

Articolul 907 C. proc. civ. limitează la despăgubiri globale dreptul creditorului în aceste cazuri, dispunând expres că pentru neexecutarea obligațiilor de a face sau de a nu face nu se pot acorda daune cominatorii. Cu alte cuvinte, doar acordarea de penalități poate fi folosită ca mijloc de constrângere efectivă a debitorului, în timp ce despăgubirile vor fi stabilite abia la finalul executării.

Față de prevederile art. 11 din Legea nr. 76/2012, textul art. 906 C. proc. civ. cade în desuetudine, deoarece daunele cominatorii, în dreptul pozitiv român nu mai există, ele fiind înlocuite cu penalitățile reglementate de art. 905 C. proc. civ.

Potrivit art. 40 alin. (2) NCPC, încălcarea dispozițiilor titlului privitor la acțiunea civilă poate atrage aplicarea și a altor sancțiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun. Rezultă că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 189-190 NCPC, care privesc despăgubirile ce pot să fie solicitate pentru amânarea procesului. Despăgubirile pentru prejudiciul cauzat de către cel care a acționat fără să îndeplinească cerințele privitoare la condiția pretenției formulate prin intermediul acțiunii pot să fie solicitate pe calea unei cereri separate, „potrivit dreptului comun”.

O soluție din practica judiciară anterioară noului Cod, prin care s-au reținut următoarele: „Odată pronunțată hotărârea Curții Europene și realizată fiind publicitatea soluției adoptate de instanța europeană, partea interesată în promovarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 CPC poate declara această cale extraordinară de atac oricând după pronunțarea ei (și rămânerea definitivă a acesteia) până la împlinirea termenului legal, imperativ - cele 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României; după împlinirea lui, intervine însă decăderea din acest drept și sancțiunea respingerii cererii ca tardivă. Împrejurarea rămânerii definitive a hotărârii Curții Europene la o dată ulterioară formulării cererii de revizuire și înregistrarea ei pe rolul instanței mai înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, nu poate avea ca efect respingerea cererii ca prematur formulate, întrucât termenul instituit prin dispozițiile art. 324 alin. (3) CPC reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu), adică înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al formulării cererii de revizuire; ca atare, acesta nu este un termen prohibitiv (dilatoriu), respectiv înăuntrul căruia legea interzice efectuarea unui anumit act de procedură”.

În Capitolul IV, Secțiunea 1, noul Cod de procedură civilă reglementează "executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face", prevăzând în art. 902 alin. (1) că dispozițiile acestei secțiuni sunt aplicabile în cazul executării silite în natură a obligațiilor de a face sau de a nu face în temeiul unui titlu executoriu, dacă prin titlul executoriu creditorul a fost autorizat ca, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să facă să fie executată obligația de a face sau, după caz, să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației de a nu face, acest text legal precizând faptul că, în aceste situații, nu mai este necesară obținerea unui nou titlu executoriu, prin care să se stabilească despăgubirile datorate de debitor sau, după caz, contravaloarea lucrărilor necesare restabilirii situației anterioare încălcării obligației de a nu face.

Art. 902 alin. (1) teza finală NCPC prevede faptul că, în situațiile despre care face vorbire art. 902 alin. (1) teza I și II NCPC, sumele respective se determină, pe bază de expertiză sau de alte documente justificative, de către executorul judecătoresc, potrivit dispozițiilor art. 628 NCPC.

În continuare, art. 903 și art. 904 NCPC arată cum anume se face executarea obligațiilor de a face și de a nu face, în timp ce art. 905 NCPC prevede în ce condiții pot fi aplicate penalități.

Tabel: Daune cominatorii vs. Penalități

tags: #prematuritatea #cererii #de #chemare #in #judecata

Postări populare:

• Recuperare după chiuretaj și viața sexuală
• Analiza Fertilității în România
• Confortul chiloților înalți în sarcină
• Ghid Complet Lapte cu Făină de Orez
• Află totul despre biberoanele pentru sticlă