Ceangăii reprezintă una dintre cele mai enigmatice comunități din Europa, ale căror origini și identitate au generat numeroase teorii și dezbateri. Acest grup etnic, predominant de origine maghiară, a locuit spațiul moldovenesc încă din Evul Mediu, păstrând de-a lungul secolelor trăsături culturale și lingvistice distincte.
Potrivit unui raport întocmit de Consiliul Europei în anul 2001, ceangăii din regiunea Moldova sunt un grup neomogen de oameni de origine maghiară, existenți în acest spațiu încă din Evul Mediu. În ce privește originea, maghiarii moldoveni au sosit în actuala lor locație din Bazinul Carpatic, fie de pe Valea Someșului și din bazinul Tisei superioare, fie din Câmpia Transilvaniei, precum și din zona Slavoniei, Szerémség și sudul Transilvaniei. Au mai emigrat de asemenea maghiari și sași din împrejurimile Bratislavei. Cu toate acestea, secuii se prezintă a fi cel mai numeros element maghiar în rândul ceangăilor, fiind ajunși în valuri succesive.
La recensământului din 2011, numărul declarat al ceangăilor a fost de 1.536 (iar declarați maghiari în Moldova s-au regăsit 5.866 de locuitori). Ceangăii din Țara Bârsei, care se identifică drept maghiari, în 2011 erau 8.491.
Cercetătorul finlandez Yrjö Wichmann considera că probabil termenul csángó nu provenea de la un anume trib maghiar, ci așa erau numiți acei secui transilvăneni care se îndepărtau de tovarășii lor și se stabileau în zone locuite de români, unde au fost, atât din punct de vedere material cât și ideologic influențați de aceștia și chiar românizați până la un anumit nivel. Ion Podea în „Monografia județului Brașov” din 1938 a menționat că etnonimul derivă din verbul csángodni sau ecsángodni și înseamnă „a părăsi pe cineva sau ceva, a te înstrăina de cineva sau de ceva ce ți-a aparținut”.
Potrivit unei legende culese la mijlocul secolului al XIX-lea în Cleja, Bacău de preotul satului, Ince János Petrás, strămoșii ceangăilor au făcut parte din armata regelui maghiar Ladislau I al Ungariei (Szent László), care a alungat tătarii din Moldova. O altă legendă relatată lingvistului Mózes Rubiny de către Antal Mártanas din Săbăoani, Neamț în anul 1900, povestește că termenul provine din timpul venirii strămoșilor ceangăilor în Moldova, unde animalele din turme aveau legate tălăngi (în maghiară csengő). De asemenea și oamenii sunau din clopote, cântau la vioară și trăgeau cu puștile.
„Teoria continuității” a propus sosirea proto-ceangăilor înainte de descălecarea maghiarilor în Bazinul Panonic în secolul al IX-lea, din care ar rezulta că ceangăii sunt o populație cu vechime printre triburile maghiare, la acea vreme poziționate între râurile Nipru și Nistru. „Teoria maghiarizării” a fost dezvoltată în principal de Petru Râmneanțu (1944) și adăugită ulterior de Dumitru Mărtinaș (1985), care au declarat că ceangăii fuseseră inițial români din Transilvania ce au fost convertiți la catolicism, fiind nevoiți ulterior să adopte limba maghiară.
Studiile internaționale în domeniu au ajuns la concluzia că ceangăii sunt de origine maghiară, cu mici excepții în ce privește unele elemente asimilate de origine română, germană, poloneză, italiană și țigănească. Astăzi, conceptul general acceptat este că maghiarii moldoveni au sosit în actuala lor locație în Evul Mediu dinspre vest, din Bazinul Carpatic. Maghiarii moldoveni nu s-au constituit ca un grup omogen nici din punct de vedere istoric, nici din punct de vedere lingvistico-etnografic. Majoritatea cercetătorilor în domeniu nu sunt de acord cu utilizarea termenului ceangău (csángó) în sens generic, preferând să se facă diferența între maghiarii stabiliți aici în Evul Mediu și refugiații secui care au sosit în secolele XVII-XIX (mai ales la sfârșitul secolului al XVIII-lea), în valuri mai mici sau mai mari.
Potrivit lui Nicolae Iorga, comunitatea provine dintr-o populație turcică stabilită la estul Carpaților înaintea maghiarilor, care a lăsat urme în toponimia zonei (Ceahlău, Rarău etc.). Drept particularitate geografică, istoricul amintește că populația secuiască se află preponderent la vest de Carpați. Aripa sa răsăriteană maghiară se află la est de Carpați, cu o continuare de câteva așezări la est de râul Siret, fondate de husiți în decursul secolului al XV-lea.
La jumătatea secolului al XIX-lea a apărut teoria, astăzi considerată romantică, precum că ceangăii pot fi de origine cumană. Contextul în care cumanii s-au stabilit în zona Moldovei a fost înfrângerea acestora în bătălia de la Kalka din anul 1223, moment în care aceștia au părăsit zona cuprinsă între râurile Nipru și Don. În încercarea obținerii unui protectorat din partea Regatului Ungariei, o parte din cumani s-au convertit și la catolicism în anul 1227, papa înființând cu această ocazie Episcopia Cumaniei. Teritoriul aflat sub controlul episcopiei era cuprins între râul Siret și Carpați, coincizând cu spațiul ce fusese înainte ocupat de cavalerii teutoni. Preotul Elek Gegő a constatat în cercetarea sa din 1838, că ar putea exista o continuitate între cumanii din fostul Imperiu Cuman distrus la marea invazie mongolă din 1241-1242 și populația ceangăiască de pe teritoriul Moldovei, de aceeași părere fiind lingvistul Bernát Munkácsi și savantul german Gustav Weigand. Ipoteza originii cumane a fost abandonată în anii 1920 de majoritatea istoricilor, excepție făcând Endre Veress. Cu toate acestea, s-a putut dovedi o moștenire culturală cumană atât în cultura maghiară ceangăiască cât și în cea românească. Populația maghiară din Moldova a avut contact cu o populație cumană care a rezistat campaniilor tătare în timpul secolelor XIV și XV. Potrivit lingvistului turc Hakan Aydemir, lexemul „ír” din dialectele secuiești și ceangăiești ce înseamnă „a sculpta” și „crestătură” sunt alături de cuvintele „urk” - „uruk” („lasou”, „laț”), „dzsepü” („lână”) și „kórhány” („deal”, „munte mai mic”) - de origine cuman-kıpçak, iar cumanii s-ar putea să fi avut și un fel de influență asupra sistemului runic secuiesc de scriere.
Teoria continuității ceangăilor se referă la faptul că aceștia nu au provenit din bazinul Carpatic, ci din stepele Asiei. Astfel, una din cele mai vechi și răspândite idei este cea a descendenței acestora din hoardele lui Attila, dar după Béla Gunda, acestă teorie a apărut în urma influenței secuiești. Zoltán Zsupos a menționat că ceangăii s-au așezat pe teritoriul actual în prima fază în 670-680 d. Conducătorii și soldații kavari știau deja limba maghiară până în anul 950, dar femeile și copiii pentru o lungă perioadă de timp și-au păstrat limba khazară. Karácsonyi a menționat că tribul kabar a fost asimilat în zona râului Drava și regiunea Slavoniei, iar urmașii acestora au fugit în Moldova din cauza persecuțiilor la adresa husiților de la începutul secolului al XV-lea.
La rândul său, Gheorghe I. Brătianu a menționat un amestec al pecenegilor și cumanilor, trecuți la creștinism, cu secuii și ungurii din Transilvania, veniți în Moldova prin văile Trotuș și Oituz. Tot acesta a amintit că secuii au venit în Moldova abia după fondarea principatului, ceea ce pentru Robin Baker este demn de remarcat. Alături de Brătianu, istoricul Nicolae Iorga a susținut ideea originii din pecenegi sau cumani, ca explicație pentru diferențele dialectale comparative cu secuii, anume prin nepronunțarea sunetului ș, reprezentând o moștenire a substratului peceneg.
La începutul secolului al XX-lea Mózes Rubiny a dezvoltat ideea că ceangăii sunt succesori ai maghiarilor din Etelköz, la fel și Istvan Györffy, Michael Bombardi, György Pray (1774), Iános Jerma (1852). László Mikecs a remarcat că nu au fost aduse argumente credibile în acest sens, în timp ce Pál Péter Domokos a susținut teoria lui Mózes, alături de Zsigmond Simonyi, Bernát Munkácsi, Endre Veress, Fortunát Boros, Árpád Bitay, Endre György, Balint Csüry. Deși unii cercetători maghiari sunt de acord că grupuri de unguri au plecat din Etelköz, zonă ce se presupune a fi cuprins și văile Siret și Prut, în bazinul Carpatic, cucerit de Árpád împreună cu triburile maghiare, dovezile arheologice și istorice contrazic ideea originii ceangăilor dintr-un trib maghiar de dinaintea epocii cuceririlor.
Contextul în care maghiarii s-au stabilit în Etelköz este reprezentat de presiunea la care au fost supuși de alte popoare vecine. Între 894 și 899 khazarii, într-o alianță formată cu uzii, i-au invadat pe pecenegi alungându-i spre apus. Aceștia din urmă s-au oprit mai întâi în Rusia Kieveană în anul 915, unde au încheiat un tratat de pace cu cneazul vareg Igor. Argumentele ipotezei privind originea maghiară orientală au fost de ordin lingvistic și arheologic, însă fără un suport științific solid.
Din punct de vedere toponimic, cele mai vechi denumiri ale satelor moldovenești de origine maghiară, ce conțin sufixul -falva sau -vására (ultimul termen fiind de origine iranian-persană), ce înseamnă „sat” și, respectiv, „târg” dovedește, pentru cercetătorii precum Kálmán Benda sau Adám T. Szabó, că această tendință a toponimelor datează de la începutul secolului al XIII-lea. Pe această bază, ar trebui plasată originea acestor așezări maghiare în perioada anterioară invaziei mongole și, prin urmare, aceasta arată faptul că maghiarii au continuat să trăiască în ele pe toată perioada invaziilor mongole. Cu toate acestea, se pare că particularitatea toponimică a apărut abia în secolul al XIII-lea și a fost la apogeu în secolele XIV și XV. Potrivit istoricului Robin Baker, continuitatea unor populații, indiferent de originea lor (cumană, românească, maghiară sau germană) în spațiul moldav este puțin probabilă datorită invaziilor mongole ce au avut loc în secolul al XIII-lea, însă diverși istorici precum Bernát Munkácsi, Pál Péter Domokos, Hugo Weczerka, Ștefan S. Gorovei, Victor Spinei, Béla Gunda, Zoltán Zsupos au fost de acord cu o anumită formă a continuității.
Cu toate acestea, o analiză genetică din anul 1996 a sprijinit teoria că ceangăii ar putea proveni dintr-un grup lăsat în urmă de cuceritorii maghiari în anul 896. Un studiu similar publicat în anul 2007 în Annals of Human Genetics a scos în evidență faptul că, există o diferență genetică pronunțată între două eșantioane de populație analizate, unul fiind de secui din Miercurea Ciuc și celălalt fiind de ceangăi din zona Ghimeșului (Lunca de Sus), ceea ce este surprinzător, dată fiind apropierea geografică a celor două zone. Tot aici s-a subliniat faptul că ceangăii au fost supuși unei izolări genetice, comparativ cu secuii. Un alt studiu publicat la aceeași revistă științifică în anul 2000 a arătat că ceangăii sunt cei mai apropiați de maghiarii din zona Kiskunság (județul Bács-Kiskun), cei din urmă fiind descendenții unei populații cumane. Studiul a subliniat, de asemenea, că, după slavi și germani, iranienii și turcicii reprezintă niște elemente importante la originea grupurilor ceangăilor și al secuilor, care par să aibă o genetică...
Ținutul Ceangăiesc, menționat alternativ ca Țara Ceangăilor sau Ceangăimea, (în maghiară Csángóföld) este numele dat regiunii din vestul Moldovei (la rândul său o regiune a României), unde trăiesc majoritatea ceangăilor, un mic subgrup al maghiarilor. Ținutul Ceagăiesc este situat aproape de Carpații Orientali, pe valea râului Siret, în apropierea orașelor Roman și Bacău. Ceangăii, cu toate că trăiesc în mare parte în Moldova, se găsesc și în Transilvania, mai exact în două zone. Acestea sunt: zona din jurul Pasului Ghimeș-Palanca și așa-numitele Șapte Sate. În plus, există un sat ceangăiesc și în Dobrogea de Nord: satul Oituz din județul Constanța.
Referitor la limbile vorbite, acestea sunt româna și maghiara. Există un dialect ceangăiesc maghiar compus din trei graiuri: de nord (în apropierea Romanului), de sud (în județul Bacău) și secuiesc (pe văile Siretului, Tazlăului și Trotușului), precum și un grai separat ceangăiesc românesc de tranziție în grupul nordic (ultimul fiind vorbit în anii 1950-1960 mai ales de oamenii în vârstă, generațiile ulterioare trecând la graiul moldovenesc).
În comparație cu cultura populară maghiară, cultura populară ceangăiască este mai arhaică, păstrând elemente din Evul Mediu. Deși portul actual ceangăiesc al femeilor corespunde tipologic celui românesc din vestul Moldovei, cel al bărbaților păstrează influențe ale portului ungar din est. Ornamentația conține elemente specifice ambelor națiuni. Muzica populară, deși prezintă toate stilurile din stratul arhaic al muzicii populare maghiare, alături de dansurile populare prezintă și o influență românească.
În ce privește învățământul în limba maghiară, acesta este organizat parțial în unele sate moldovenești, în majoritatea lor în grupuri extrașcolare. În 2006, Guvernul României a comunicat Consiliului Europei că ceangăii ce se consideră de naționalitate ceangăiască sau maghiară sunt reprezentați de Asociația Maghiarilor Ceangăi din Moldova, parte a Uniunii Democrate Maghiare din România.
Deși ceangăii au rezistat amestecului dintre nații petrecut de-a lungul timpului, în contextul factorilor care țin de mediu, biserică și autoritățile locale și naționale, au atins un nivel ridicat de asimilare. Asupra proiectului privind menținerea culturii ceangăiești, în detrimentul ideii de omogenitate națională în interiorul granițelor statului român există în prezent încă, obstacole.
Istoria Moldovei (explicată în 11 minute)
Unii ceangăi au preferat să fie recenzați drept maghiari. Nu trebuie confundați cu secuii din Bucovina, o populație maghiară care a trăit în județul Suceava între 1777 și 1940. O parte dintre aceștia au ajuns în Deva, fiind numiți în mod eronat ceangăi.
Comunitățile de catolici din Moldova sunt în continuare subiect de dispută între istoricii români și maghiari. Fiecare vine cu argumente, cu propriul unghi de vedere. După secole de conviețuire în Transilvania și dominație a administrației ungurești, după formarea familiilor mixte și migrarea lor la est, tema rămâne încă aprinsă. Chiar termenul de csángó, care provine din maghiară, trimite la ideea de amestecat, corcit. Ceangăii sunt întâlniți în comunități distincte în special în județul Bacău, Neamț, Iași, Vrancea și Vaslui. Romano-catolicii care intră în categoria ceangăilor se deosebesc de ceilalți prin unitatea de grai, prin port popular și obiceiuri. Există referințe istorice, acceptate atât de maghiari, cât și de români, încă din secolul al 13-lea, care vorbesc despre micile comunități maghiare ajunse în Moldova, asimilate de români.
În 1880, ziarul Amicul Familiei care apărea la Gherla (Austro-Ungaria) descria astfel comunitățile de ceangăi: „În Moldova, în doue din cele mai mari şi mai frumoase judeţie, mai cu semă Bacăulu şi Romanulu, locuitorii ţierani, cari suntu mai toţi răzăşi, moşneni şi proprietari mici, vorbesc numai unguresce. Cându intri în satele loru, e mai reu decâtu în mijloculu Ungariei; trebue să mergi cu tălmaci: femeile şi copii nu sciu se dea nici "bună demaneţia" românesce.”
În ziua de astăzi, în mod activ câteva asociaţii par preocupate de identitatea ceangăilor. Potrivit estimărilor, în Moldova ar trăi aproximativ 62.000 de persoane, care se identifică astfel. Asociaţia Maghiarilor Ceangăi din Moldova, denumită şi „reprezentanţa maghiarilor de la est de Carpaţi“, a fost înfiinţată în 1990 în Covasna şi are sediu şi în judeţul Bacău. Mai multe comunităţi din judeţul Bacău (Pustiana, Cleja, Ghimeş Palanca, Lespezi) au clase cu predare în limba maghiară.
„De altfel, în Dieceza de Iaşi nu avem parohii ale "ceangăilor maghiari", cum afirmaţi în scrisoarea dumneavoastră, ci mereu s-a vorbit despre parohii cu credincioşi romano-catolici. Pentru Asociaţia „Dumitru Martinaş“, a romano-catolicilor din Moldova, „Ceangăii sunt români incomplet maghiarizaţi, plecaţi din satele lor din Ardeal şi stabiliţi în Moldova“. Unul dintre principalii susţinători ai ideii că ceangăii sunt români romano-catolici este cunoscutul istoric băcăuan dr. Cea mai mare parte a istoricilor care s-au aplecat asupra specificului ceangăilor au ajuns la concluzia că romano-catolicii din Moldova sunt români. „Se impune reafirmarea adevărului că majoritatea membrilor comunităţilor noastre nu s-au considerat şi nu se consideră „ceangăi”, ci români catolici. În acest sens, ei nu pot fi consideraţi o minoritate etnică, aşa cum este cazul maghiarilor, germanilor, evreilor, slovacilor, grecilor, italienilor, bulgarilor, turcilor, etc. din România“, se arată pe site-ul asociaţiei.
Ceangăii, ca grup etnic, nu este omogen. Nu poate fi pus în discuție dreptul lor la măsuri afirmative. Drepturile ceangăilor maghiari, ca minoritate națională, sunt protejate de legislația românească și europeană. Limba/dialectele ceangăe (limba maghiară) și folclorul tradițional necesită protecție.
Comunitățile de ceangăi din România sunt o componentă importantă a diversității culturale europene. Protejarea identității și culturii lor este esențială pentru păstrarea patrimoniului național.
tags: #limba #materna #a #ceangailor