În principiu, în procedurile civile, fiecare parte poartă sarcina probei pentru faptele ce se regăsesc în condițiile unei norme de drept în favoarea sa. Din acest motiv, distribuirea sarcinii probei se bazează adesea pe dispozițiile dreptului civil material, cum ar fi Codul civil (Bürgerliches Gesetzbuch, BGB); aceste dispoziții conțin elemente precum temeiurile cererilor, normele auxiliare, apărările legale și alte obiecții. Partea căreia faptele constitutive ale unei practici care conferă drepturi îi conferă un drept trebuie, de regulă, să prezinte aceste fapte (principiul prezentării de probe) și, dacă partea adversă le contestă, trebuie să le demonstreze. Pe de altă parte, partea adversă trebuie să își afirme și să își demonstreze eventualele drepturi adverse sau obiecții. Dacă un element esențial al faptelor continuă să fie incert după epuizarea tuturor probelor procedural admisibile, instanța stabilește, printr-o decizie, cărei părți îi revine sarcina probei.
1. Reguli privind exceptarea anumitor fapte de la sarcina probei
Există reguli privind simplificarea sau inversarea sarcinii probei în dreptul german. În procedurile civile, sarcina probei poate fi inversată dacă se inversează norma de bază potrivit căreia fiecare parte trebuie să demonstreze faptele în favoarea sa. Inversarea sarcinii probei conduce la o situație în care partea adversă trebuie să demonstreze inexistența unui fapt în favoarea celuilalt. De exemplu, articolul 477 alineatul (1) prima teză din Codul civil prevede: „Dacă, în termen de un an de la data transferului riscului, se constată că starea bunurilor contravine cerințelor... se presupune că bunurile prezentau deja defecte la momentul transferului riscului.”
1. a) Prezumțiile legale (gesetzliche Vermutung) reprezintă simplificări ale sarcinii probei, când legea stabilește că există circumstanțe suplimentare ce servesc drept bază a evaluării judiciar. Prezumțiile legale pot referi la fapte; ele pot fi acceptate sau contracarate prin art. 292 din Zivilprozessordnung. Exemplu: prezumția că un certificat de ipotecă aflat în posesia creditorului i-a fost transmis acestuia (art. 1117 alin. (3) din Codul civil).
b) Există o prezumție faptică (tatsächliche Vermutung) dacă instanța poate formula concluzii despre fapte nedovedite pe baza unor fapte dovedite, prin experiență sau expertiză. Exemplu: din dovezi circumstanțiale se poate concluziona că temperatura era peste zero și, prin experiență, o persoană nu ar fi alunecat pe polei.
2. Principiul libertății de apreciere a probelor și rolul instanței
Din motive de echitate, jurisprudența definește tot mai mult sarcina probei în funcție de domeniile de risc. Sarcina de a dovedi că un produs este defect, că drepturile legale au fost încălcate și că există o relație cauzală între cele două revine părții vătamate. Principiul fundamental al libertății de apreciere a elementelor de probă (Freiheit der Beweiswürdigung) conform dreptului procesual civil este prevăzut la art. 286 din Codul de procedură civilă. Doar un grad de probabilitate preponderent sau ridicat nu este suficient; îndoielile nu trebuie însă excluse în totalitate. Excepții apar în cazurile în care legea admite că stabilirea credibilă a faptelor este suficientă (de exemplu, măsuri provizorii).
Affirmarea credibilității nu impune neapărat mijloace stricte de probă; părțile nu sunt obligate să recurgă la martori, înscrisuri sau expertize pentru a demonstra credibilitatea. Instanța poate, în mod excepțional, să obțină probe din oficiu (art. 144, 142, 448) și poate cere audierea suplimentară a unei părți (art. 448). În procedurile necontencioase și în chestiuni de drept al familiei, principiul cercetării din oficiu (art. 26 din FamFG) poate prevala, iar instanța poate obține probe în mod adecvat, exercitându-și puterea de apreciere.
2.5 Metodele de obținere de probe de la martori și diferențele față de probele din partea expertă
Martorii oferă depoziții despre fapte trăite în trecut; fiecare martor depune individual depoziția (art. 394 alin. (1) CPC). Înainte de depoziție, martorilor li se explică necesitatea adevărului și posibilitatea jurământului (art. 395 alin. (1)). Martorii sunt întrebați despre datele personale (art. 395 alin. (2)) apoi despre fapte (art. 396). Părțile pot să fie prezente și să formuleze întrebări. În principiu, proba cu înscrisuri se realizează prin depunerea înscrisului în cauză. Dacă înscrisul nu este deținut de partea interesată, aceasta poate solicita obligarea părții adverse sau a terțului să prezinte înscrisul (art. 421, 428 CPC). Obligația de prezentare a înscrisurilor este o cerință de drept civil (art. 422 CPC).
Examinarea vizuală înseamnă percepția nemijlocită a judecătorului (Augenschein), deseori incluzând și inspectarea senzorială. Martorii și experții au roluri diferite: martorii depun depoziții despre fapte, iar expertul oferă cunoștințe specializate pentru aprecierea faptelor, dar nu stabilesc ele însele faptele. Înscrisurile sunt declarații scrise, iar audierea părților este subsidiară altor mijloace de probă (art. 445 alin. (2) CPC).
Proba poate includ și rapoarte oficiale, informații de la autorități, înregistrări audio-video și înregistrări de date. Instanța poate utiliza orice mijloc necesar pentru a se convinge asupra faptelor, cu limitări doar când cunoștințele științifice sau logica indică lipsa informațiilor suplimentare.
3. Examinări specifice: de la martori la drepturi muncii
În ceea ce privește dreptul muncii, sarcina probei poate fi inversată în litigiile de muncă conform art. 272 Codul muncii, pentru a proteja angajatul. Probele trebuie depuse până la prima zi de înfățișare, iar rolul activ al instanțelor este crucial: acestea pot administra probe din oficiu pentru a echilibra raportul dintre angajat și angajator. În aceste cazuri, probatoriul poate include examinări din oficiu, decăderea angajatorului, și alte măsuri pentru a asigura un proces echitabil.
La nivel european, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a afirmat în cazuri precum Affaire Manolache c. România că omisiunea administrării Probe esențiale poate încălca art. 6 din Convenție, iar dreptul la un proces echitabil impune intervenția instanței pentru a asigura adevărul în cauze sensibile. De asemenea, în dreptul european s-a stabilit că anumite clauze abuzive pot fi detectate din oficiu de către instanță, chiar dacă consumatorul nu a contestat explicit condițiile.
Convenții asupra probelor și limitele lor
Convențiile asupra probelor reprezintă acorduri de voință între părți prin care se derogă de la normele legale privind probațiunea. Ele pot avea ca obiect admisibilitatea probelor, obiectul probelor sau sarcina probelor. Rațiunea permiterii acestor acorduri este facilitarea probațiunii, însă limitările includ faptul că nu pot face proba imposibilă sau dificilă ori contravine ordinii publice sau bunelor moravuri. Judecătorul are libertatea să evalueze probele permisibile de către părți și să decidă dacă acestea conferă credibilitatea necesară pentru probarea faptului litigios. Convențiile asupra admisibilității probelor pot extinde mijloacele de probă admisibile sau pot exclude anumite mijloace, cu condiția ca nu se ajungă la o dificultate excesivă în probarea faptelor litigioase.
Totodată, convențiile referitoare la forța probantă pot conferi unui mijloc de probă o forță probatorie superioară celei prevăzute de lege, însă judecătorul nu poate impune o concluzie specifică, rămânând în sarcina sa aprecierea generală a probelor. În practică, rațiunea textului art. 256 C. proc. civ. este să evite ca înțelegerile părților să împiedice aflarea adevărului sau să implice costuri disproporționate, dar sunt situații în care convențiile, în mod justificat, pot extinde mijloacele de probă sau pot exclude anumite formalități, dacă nu afectează negativ posibilitatea de probare a faptelor litigioase.
Aplicarea practicală pentru profesioniști
Articolul 249 CPC consacra sarcina probii ca principiul central: cel ce face o afirmație trebuie să o dovedească, iar regula este însoțită de condiții pentru excepții precum prezumțiile legale, inversele sarcinii probei și convențiile părților. În practică, aceasta înseamnă că avocatul trebuie să argumenteze clar temeiurile cererii sau ale apărării, să identifice faptele esențiale și să pregătească probele adecvate, ținând cont de regulile de administrare a probelor, de exigențele de proporționalitate și de dreptul la apărare al clientului.
Rolul judecătorului în aflarea adevărului rămâne unul activ, dar nu absolut: legea reglementează măsuri prin care instanța poate ordona administrarea probelor din oficiu (examinări, expertize, înscrisuri, audierea părților) în situații de dezacord între părți. De asemenea, unele jurisdicții au privilegiat aplicarea principiului proporționalității în distribuirea sarcinii probei pentru a echilibra interesul părților și al societății în ansamblu.
Sarcina probei într-un proces civil
tags: #sarcina #probei #profesionistului
Postări populare:
- provocări neurologice în dezvoltarea vizuală a nou-născuților
- Recomandări privind administrarea loperamidei în early pregnancy
- Analiză juridică a despăgubirilor în dosarul tragediei de la Maternitatea Giulești
- Ginecologie la centru SANADOR Băneasa: lista medicilor, tehnologii moderne și facilități pentru fertilitate
- Ameliorarea înțepăturilor în timpul sarcinii