De mică era pentru viață, căci știa că avortul omoară un copil, dar aici se opreau cunoștințele și opiniile ei.
În 2007 a văzut filmul Bella la cinematograf, iar în ianuarie 2008 a participat la Marșul pentru Viață de la Washinghton. Atunci a văzut pentru prima dată o imagine reală cu un copil avortat și a izbucnit în plâns. Cum este posibil să se întâmple așa ceva? Mișcată de aceste evenimente, a început să se intereseze în mod special de problema avortului.
Cam în aceeași perioadă, a început să facă filme, din pasiune. Nu avea o cameră video, așa că a făcut simulare animată. Primul film, de la 13 ani, avea 5 secunde și arăta un elefant împăiat care aleargă spre cameră și apoi cade jos.
Peste câțiva ani, în toamna lui 2011, avea de făcut un proiect. Căutând pe internet, a trecut rapid peste o scrisoare, nesemnată, a unei femei de 28 de ani în care aceasta își plângea copilul pe care îl avortase. Scrisoarea arăta cât de mult regreta acea femeie că avortase și câtă tristețe i-a adus acest avort.
Și-a dat seamă că nici să fi vrut nu ar fi putut scrie un scenariu mai bun decât acea scrisoare reală. De aceea clipul ei s-a chemat, simplu, ”The Letter” - ”Scrisoarea”. A primit de la școală o cameră și echipamentele necesare pentru filmat, iar din economiile personale și-a cumpărat un program de editat. A filmat într-un week-end, iar a doua zi a prezentat filmul la școală. Spre surpriza ei, nu doar colegii care erau pentru viață, ci și cei pentru alegere au fost impresionați. A postat filmul pe Youtube în noiembrie 2011. Filmul a participat și la LifeFest, un festival de filme pentru viață din California.
Poate că nu va reuși să facă filme morale la Hollywood, așa cum își dorește, dar și numai prin ”The Letter” a arătat că Dumnezeu nu dă anumite talente oamenilor fără un scop, ci, folosind după Dumnezeu darul Lui, fiecare poate să dea o mărturie despre bine.
Durerea unei mame și ecoul avortului
Citindu-l, ne întrebăm cine la va spune femeilor aflate în criză de sarcină despre trauma acestei mame, care poate fi și a lor? În nici un caz furnizorii de avorturi, cu marketingul profesionist și politețea lor care conduce spre moarte.
Oare nu tocmai aceasta este datoria celor care fac legi, să apere pe cei slabi, pe cei ce nu se pot apăra, pe tinerele care nu știu că avortul nu ”rezolvă” o problemă, ci ia viața unui copil? Dar Parlamentul respinge cu multă hotărâre proiectul de lege care prevede consilierea în criza de sarcină, prin care femeile erau doar informate despre astfel de situații posibile, și nu obligate să ia o decizie anume.
Ieri s-au împlinit zece ani de când te port în suflet. Acum zece ani ţi-am oprit bătăile inimii. Eu, mama ta, cea care ţi-a dat viaţă ,ţi-a şi luat-o. A trecut un deceniu şi încă sângele îmi îngheaţă şi îmi pierd răsuflarea de fiecare dată când aud cuvântul “avort”. Este un gol în mine ce nu poate fi umplut, un fior ce nu poate fi calmat, o durere ce nu va înceta vreodată. Pentru mine, vei rămâne mereu un cântec neterminat, o floare ce nu a înflorit, un răsărit acoperit de ploaie.
Această întrebare revine mereu în minte mea, ca şi încercarea de a înlătura sunetele durerii cauzate de îndepărtarea ta din pântecele şi din viaţa mea. Aş fi vrut să ştiu neapărat dacă am un băieț sau o fată… cu toate acestea, nu am îndrăznit să pun o asemenea întrebare ”nedelicată” medicului care îmi zâmbea.În schimb, am rămas înfrântă şi îndurerată în timp ce bărbatul în alb mi-a luat mâna tremurândă şi mi-a zis: Acum, nu-i aşa că eşti fericită că s-a terminat?”
Cum stăteam acolo, în sângele, lacrimile şi sudoarea mea, puteam să le aud pe asistente vorbind despre colege, noile maşini şi haine. Pentru acei oameni din zona Philadelphiei, de acum zece ani, era doar o altă zi. În toţi aceşti ani, am încercat să trec peste. Acum, în timp ce ochii mi se umplu de lacrimi, realizez că nu se va întâmpla asta niciodată. Acea zi fatală de aprilie.
Chiar în acea stare de deznădejde, ştiam că există alternative. Am fost doar prea speriată pentru a le lua în considerare. Fiind încă un copil, nu eram pregătită să fiu mamă. Ceea ce nu realizam era că deja eram. Ai devenit copilul meu încă din momentul conceperii, dragostea mea pentru tine a început odată cu viaţa ta şi cu toate că ea s-a sfârşit, sentimentele au rămas.
Strigătele tale mute m-au trezit de multe ori din somn, de-a lungul anilor, culcându-mă în întuneric şi plângând pierderea copilului pe care l-am omorât. Au existat chiar momente în care m-am gândit să îmi pun capăt vieţii, aşa cum am făcut cu a ta. Au trecut zece ani, iar eu tot nu m-am iertat. Tu ai făcut asta?
Am avut multe coşmaruri de-a lungul anilor. Imaginile unui făt printre gunoaie mi-a tulburat gândurile. Mă trezeam plină de o sudoare rece, simţind din nou durerea atroce a acelei zile îndepărtate. Îmi amintesc suferinţa fizică puternică provocată de avort - însă acele zece minute de durere nu se compară cu cei zece ani prin care am trecut după el…
Timp de mulţi ani, mi-am dorit cu ardoare să îţi scriu această scrisoare, dar de fiecare dată când încercam să-mi transpun sentimentele în cuvinte… Poate această scrisoare are menirea de a-i ajuta pe alţii să evite calvarul pe care l-am cunoscut eu. Dacă această scrisoare împiedică măcar un avort, atunci ea si-a atins scopul. Dar, copilul meu, scopul principal al acestei scrisori este acela de a-ţi spune că te iubesc - oriunde ai fi.
O altă perspectivă: regretul și căutarea iertării
AM 37 de ani, sunt căsătorită şi am trei copii minunaţi. Acea persoană nu a existat decât trei luni şi jumătate. Cred că singurul prieten pe care l-a avut acea persoană a fost Iehova Dumnezeu (Psalmul 139:13-16). Pe atunci, adică cu 16 ani în urmă, eram studentă, munceam cu jumătate de normă şi trăiam singură într-un oraş mare de pe Coasta de Vest. Aveam mari planuri de viitor. Un copil pur şi simplu nu-şi avea locul în viaţa mea.
Tatăl copilului mi-a sugerat să avortez şi nici unul dintre noi nu s-a întrebat dacă există vreo altă posibilitate. Am refuzat să mă gândesc la ceea ce, de fapt, făceam: luam viaţa unui copil. Nici măcar o dată nu mi-am pus problema ce ar putea gândi Dumnezeu despre lucrul acesta. Bineînţeles, pe atunci avortul nu era „legalizat“.
Aşa am ajuns în apartamentul prietenului meu, lăsându-l pe acest bărbat să înlăture „inconvenientul“ care îmi tulbura viaţa. Am refuzat să accept realitatea, de aceea am putut să înfrunt foarte bine problema pe plan mintal. Pe plan fizic însă, lucrurile nu au mers prea bine. În final am făcut o infecţie internă, din cauza căreia, timp de trei zile, am delirat, cuprinsă de febră. Sau cel puţin aşa credeam.
Soţului meu nu i-am povestit acest episod îngrozitor din trecutul meu. (Ne-am cunoscut mulţi ani mai târziu.) Nu ştiu dacă ar ajuta la ceva să-i spun. Când am cunoscut adevărul (cu peste zece ani în urmă), l-am rugat pe Iehova să mă ierte de toate păcatele comise, între care şi faptul că i-am luat viaţa copilului meu nenăscut. Sunt convinsă că El şi-a extins mila Sa prin intermediul jertfei oferite de Isus ca să-mi acopere păcatele. De când mi-am pus în ordine viaţa aplicând lucrurile învăţate din Cuvântul Său, Biblia, nu mai comit păcate flagrante. Dar nu mă voi putea ierta niciodată.
Dacă mi-aş fi ucis copilaşul când el sau ea ar fi împlinit câteva luni, 6 ani, 20 de ani, el sau ea ar avea cel puţin speranţa învierii în noul sistem al lui Dumnezeu (Luca 23:43; Apocalipsa 20:12, 13). Dar acest copilaş nu s-a născut niciodată, nu a respirat nici măcar o dată. Eu i-am luat viaţa şi posibilitatea ca acea viaţă să existe din nou. Cu cât îmbătrânesc, cu atât mai des mă obsedează această amintire. În toţi anii aceştia mi-am impus să nu mă gândesc la ea. Ori de câte ori îmi venea în minte, pur şi simplu mă obligam să nu mă mai gândesc la aşa ceva. „Schimbam“ imediat subiectul în minte. Acum nu mai pot face lucrul acesta. Faptul de a trăi în permanenţă cu această vină este o adevărată tortură. Acel copilaş nu a avut niciodată şansa de a fi iubit de cineva. Acesta este motivul pentru care vă scriu aceste lucruri ţinute în mine ani de zile. Dacă cineva care se gândeşte să avorteze va citi rândurile acestei scrisori, poate că se va răzgândi şi va lăsa acea viaţă să trăiască în continuare. Daţi-i acelui copilaş şansa de a trăi şi de a fi iubit. Există mii de oameni care vor să adopte un copil. În plus, mai târziu, când inima şi conştiinţa, în sfârşit, vă vor fi mişcate, nu va trebui să constataţi că, de fapt, v-aţi ucis propriul copil. Poate că acum nu vă simţiţi vinovăţia; dar într-o bună zi o veţi simţi. Şi nu veţi mai putea scăpa de ea!
Vocea celui care nu a apucat să trăiască
Pot să te numesc astfel? Cu ce ţi-am greşit? Cu ce i-am greşit tatei? Te-ai gândit că mi-aș fi putut dori să fiu o parte din această lume? Te-ai gândit că mi-am dorit să devin cineva?
Știu ce te întrebi acum: cum este posibil să vorbesc? Totul are voce. Fiecare celulă din corp are o voce, o amintire. Te gândești la mine. Momente, gânduri, sentimente, incertitudini, vise, indecizii, în mod neașteptat voi fi mereu cu ține. Asta este vocea mea. Poate nu m-ai auzit atunci - o mulțime de distrageri, presiuni, decizii, voci care se contrazic. Înțeleg, dar probabil mă poți auzi acum.
Scrisoarea unui bebeluș avortat către mama lui, este o poveste extrem de emoționantă despre avort, ce ajuns virală.
Sunt în Rai acum… Mi-am dorit foarte mult să fiu fetița ta. Deși era întunecos locul în care mă aflam, mă simțeam foarte bine. Am văzut că aveam degete și tălpi. Eram drăguță, chiar dacă nu eram nici pe departe pregătită să părăsesc acel loc.
Chiar din primele zile, m-am simțit foarte apropiată de tine. Câteodată te auzeam plângând și plângeam și eu. Câteodată te auzeam țipând și apoi iar plângeai. Îl auzeam pe tati cum țipa și el la tine. Mă întristam și speram să îți revii repede. Într-o zi știu că ai plâns încontinuu. Sufeream cu tine.
În aceeași zi s-a întâmplat ceva de neimaginat pentru mine. Cineva a venit în acel loc confortabil în care mă aflam. Am fost foarte speriată. Am țipat, dar nu m-ai auzit. Acel cineva a venit și mai aproape și eu am țipat și mai tare la tine. Am cerut ajutorul. Atunci am realizat că nu-ți voi vedea niciodată fața și nu te voi auzi niciodată cum îmi vei spune cât de mult mă iubești. Voiam să-ți șterg toate lacrimile. Îmi doream atât de mult să te fac fericită. Acum am realizat că nu voi mai putea face asta.
Mi-am dorit foarte mult să fiu fetița ta. Nu pot decât să-mi imaginez ce lucruri îngrozitoare ți s-au întâmplat. La un moment dat, am simțit că nu mai pot respira. Simțeam cum mă înalț. Eram purtată de un înger imens care m-a dus într-un loc minunat. Încă plângeam. Apoi am fost fericită. L-am întrebat pe înger ce s-a întâmplat și mi-a spus că e vorba despre un 'avort'.
Buna mami, ce mai faci? Au trecut doar câteva zile de când m-ai conceput în burtica ta. Alt lucru care mă umple de mândrie este să văd dragostea prin care am fost concepută. Sunt foarte fericită! În ultima vreme am observat că sunt anumite gânduri ce se tot rotesc prin capul tău și nu mă lasă să dorm, dar totul va fi bine, sigur acestea vor trece. Mami, îmi spui ce se întâmplă? Pentru ce trebuie să plângi în toate nopțile? De ce când te întâlnești cu tata începeți să strigați unul la altul tot mai mult? Am făcut ceva rău, v-am supărat cumva?
Au trecut deja trei luni, mami te văd foarte deprimată, nu știu ce se întâmplă, nu știu ce să mai cred, sunt foarte confuză. Nu știu pentru ce, eu mă simt foarte bine. Mami, s-a făcut deja ziua, unde mergem? Ce se întâmplă, mami? Ah! Ce face tubul acesta în căsuța mea? Este cumva o nouă jucărie? Privește! Mami, piciorușul meu, încearcă să-l smulgă! Doamne, pentru ce l-a smuls? Nu văd că sunt mult prea mic pentru a mă apăra singurel? Așteptați, opriți-vă! Cum este posibil ca un om să poată face așa ceva cu mine? Au, mami! Au mami!
Acești tați își rup tăcerea în privința avortului
„Privește, se aprinde o lumină… Se aud voci… Cineva aleargă, țipă, disperă… Dar altundeva se nasc mii, sute de mii de copii și mame de viitori copii: viața nu are nevoie nici de tine, nici de mine. Tu ești mort. Acum mor și eu. Dar n‑are nicio importanță.
Volumul Scrisoare pentru un copil niciodată născut reprezintă monologul emoționant al unei femei care așteaptă un copil și care privește maternitatea ca pe o alegere personală și responsabilă și nu ca pe o datorie. Într-o analiză a raționalității exemplare, în care folosește un limbaj clar și esențial, fără a renunța la pasiunea obișnuită, Fallaci își pune la îndoială propria conștiință, abordând fundamentul naturii feminine. Este suficient să-ți dorești un copil pentru a-i forța venirea pe lume? Este corect să sacrifici o viață care încă nu a văzut lumina zilei?
„Privește, se aprinde o lumină… Se aud voci… Cineva aleargă, țipă, disperă… Dar altundeva se nasc mii, sute de mii de copii și mame de viitori copii: viața nu are nevoie nici de tine, nici de mine. Tu ești mort. Acum mor și eu. Dar n‑are nicio importanță.
crezând că-ți sunt o povară…Dar tu nu știi cât e de greu să nu-ți aud cântecul de leagăn, să nu mă bucur de mângâierile tale, să nu îți văd chipul tău, măicuță dragă. Ce puternici am putea fi împreună și cum am învinge toate necazurile și mai ales ce frumoasă ar fi viața alături de tine! Ți-aș încânta sufletul cu multe ghidușii, iar drăgălășeniile mele ți-ar descreți fruntea în clipele de cumpănă.
Mă rog Maicii Domnului să te lumineze și să-ți dea putere, înțelepciune și un pic de dragoste și milă și pentru mine, cel ce sunt trup din trupul tău, suflet din sufletul tău, copilul tău nevinovat.
Avortul: o problemă gravă pentru societate
Trecem adesea cu multă nepăsare peste o temă gravă pentru un popor ortodox, avortul. În sport, în artă, în ştiinţă, cu toţii ne plângem că avem o bază de selecţie tot mai îngustă, tot mai subţire. Dacă nu ar fi existat avorturi în România ultimilor 30 de ani, populaţia ar fi ajuns ca număr Polonia. Şi, cu siguranţă, am fi avut mai multe campioane la gimnastică, în tenisul de câmp, olimpici la matematică sau fizică sau chimie.
Nu mi-au cerut părerea şi au distrus ochii mei înainte să pot vedea lumea. mi-au furat zâmbetul înainte să ştiu să râd şi niciodată nu voi cunoaşte culoarea ochilor mei. Inima mea a început să bată, dar a fost oprită brusc de mâini omeneşti nemiloase. Nu m-au lăsat să-mi apăr drepturile. În puţinul timp în care am respirat mi-am dat seama că nu sunt dorit.
Mamă, eu nu vreau să te trezeşti în negrul nopţii şi să plângi, nu vreau să priveşti de pe bancă copiii jucându-se şi să simţi cum lumea ta s-a sfârşit. Nu-ţi doresc singurătatea. Destul mi-e că o cunosc eu… destul că întunericul mi-e şi noapte şi zi… destul că plâng şi nimeni nu m-aude… Aş vrea să ies de aici, să fug… dar nu am unde. Sunt un nevăzut într-o lume invizibilă şi nimeni nu va şti că am avut intenţia să exist odată.
Am fost rupt în bucăţi, picioare, mâini şi trup. S-au jucat cu mine, crezând că nu am suflet, dar ei nu ştiau că simţeam fiecare tăietură, fiecare membru cum se rupe.
tags: #scrisoarea #unui #copil #avortat