Avortul, definit ca întreruperea sarcinii înainte ca fătul să fie viabil, reprezintă un subiect complex și sensibil în România, generând numeroase dezbateri publice, în special în ceea ce privește avortul la cerere.
Tipuri de avort
Există două categorii principale de avort:
- Avortul medicamentos: Presupune două etape. Prima etapă implică administrarea de pastile care blochează acțiunea progesteronului, stopând dezvoltarea embrionului. În a doua etapă, se administrează un preparat care provoacă contracția uterului și sângerarea pentru expulzia conținutului sarcinii. În cazuri rare, dacă sarcina nu este eliminată, se recurge la chiuretaj.
- Avortul chirurgical: Se realizează prin două tehnici, în funcție de vârsta sarcinii. În primul trimestru (5-12 săptămâni), se folosește aspirația manuală cu vacuum. În al doilea trimestru (după 12 săptămâni), tehnica implică dilatarea forțată, chiuretajul și aspirația cu vacuum.
Evoluția legislației și a atitudinilor sociale privind avortul în România
Istoria avortului în România este marcată de schimbări legislative semnificative și de dezbateri sociale aprinse.
Perioada interbelică
Până în 1936, legislația românească, bazată pe coduri penale anterioare, pedepsea avortul cu închisoarea. În această perioadă, mișcările feministe au început să abordeze subiectul avortului, cu opinii divergente. Unele feministe, precum Maria Baiulescu, se opuneau avortului pe motive religioase și naționaliste, considerând sarcina și maternitatea ca datorii față de țară. Altele, precum Medeea Niculescu, încurajau legalizarea avortului. Congresul Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeii Române din 1932 a evidențiat aceste divergențe, cu argumente economice și sociale aduse în favoarea liberalizării avortului de către Calypso Botez, Elena Meissner, Ella Negruzzi și Ortansa Satmary, care atrăgeau atenția asupra condițiilor precare ale femeilor din periferie și a mortalității infantile. Pe de altă parte, Eugenia Popovici, Henrieta Gavrilescu și Maria Dimitriu-Castano considerau că avortul ar fi o scuză pentru femeile burgheze de a evita maternitatea. În cele din urmă, Congresul nu a adoptat o poziție oficială.
În contextul adoptării unui nou Cod Penal, medicii au fost consultați, exprimându-se în favoarea avortului social și în caz de malformații ale fătului. Astfel, Codul Penal din 1936 a legalizat avortul terapeutic și pe cel în caz de malformații, dar a făcut diferențe de pedeapsă între femeile căsătorite și cele necăsătorite.
Perioada comunistă
În septembrie 1957, România a legalizat avortul prin Decretul 463, urmând ordinele Uniunii Sovietice. Centrele de avort au fost organizate în spitale, iar unitățile ambulatorii erau subordonate fabricilor cu preponderență feminină. Spre deosebire de alte țări socialiste, formalitățile birocratice erau minime. Majoritatea avorturilor se efectuau în regim ambulatoriu, iar costul era de 28 de dolari. Legea permitea medicilor să efectueze maxim 10 avorturi pe zi, iar sarcinile peste trei luni necesitau aprobarea unei comisii medicale. Statisticile privind avortul nu erau publice, dar un studiu din 1965 indica 112.000 de avorturi în 1958, numărul crescând la 219.000 în 1959. La spitalul Filantropia din București, raportul dintre avorturi și nașteri a crescut semnificativ între 1956 și 1962. Doar 1% dintre avorturi erau motivate medical, restul fiind sarcini nedorite din motive socio-economice sau personale. Natalitatea a scăzut constant în anii '60, de la 24,2 la 1.000 de locuitori în 1956 la 14,3 în 1966.
În toamna anului 1966, Nicolae Ceaușescu a abrogat Decretul 463, interzicând avortul. Această măsură a dus la creșterea mortalității materne, cu mii de femei decedând în urma avorturilor clandestine. Multe femei apelau la metode improvizate, punându-și viața în pericol. Medicii se confruntau cu situații grave, fiind nevoiți să recurgă la chiuretaj sau histerectomie, sub supraveghere strictă. În 1969, natalitatea se dublase, generând primul milion de copii peste sporul natural.
La începutul anilor '80, problemele economice au redus dorința de a avea copii. În 1985, limita de vârstă pentru avortul legal a fost ridicată la 45 de ani, iar controalele ginecologice periodice au devenit obligatorii. Femeile care refuzau controalele pierdeau drepturi sociale. Medicii din fabrici erau stimulați financiar în funcție de atingerea cotelor de nașteri.
Ca urmare a politicii restrictive, zeci de mii de copii au fost abandonați, iar orfelinatele erau supraaglomerate. Oamenii apelau la practici periculoase pentru a evita sarcina, precum introducerea de obiecte în colul uterin.
Perioada post-revoluționară
Imediat după Revoluția din 1989, decretele restrictive au fost abrogate, iar avortul la cerere a fost legalizat în primele trei luni de sarcină, prin Decretul-lege 1/1989. Au devenit disponibile și mijloacele de contracepție. Cererea pentru avort a fost extrem de mare, clinicile fiind suprasolicitate. În 1990, s-au înregistrat 1 milion de avorturi, de trei ori mai multe decât nașteri. Dezincriminarea avortului a dus la reducerea mortalității materne cu 50% față de 1989.
În 1991, costul avorturilor a crescut pentru a descuraja practica, generând îngrijorări privind accesul femeilor sărace la servicii sigure. Clinicile private ofereau condiții mai bune și o atenție sporită. Multe femei continuau să vadă avortul ca pe o metodă familiară, preferând-o contraceptivelor moderne. Deși legal, avortul clandestin a persistat, cauzând mortalitate maternă.
În 1996, a fost introdus în Codul Penal articolul 185, care pedepsește avortul efectuat după 14 săptămâni. Între 1993 și 1999, rata avorturilor la cerere a scăzut cu 35%, iar mortalitatea maternă a continuat să scadă semnificativ.
Situația actuală și serviciile sociale
În prezent, avortul la cerere este reglementat prin Art. 201 al Codului penal, putând fi efectuat până în a 14-a săptămână de sarcină. Întreruperile de sarcină peste acest termen sunt permise doar în scop terapeutic, pentru protejarea sănătății sau vieții femeii sau a fătului. Cu toate acestea, accesul la avort la cerere în spitalele de stat poate fi dificil, din cauza refuzurilor medicilor pe motive morale sau religioase. Multe spitale nu oferă acest serviciu, iar numărul județelor cu zero avorturi la cerere în sistemul public este în creștere. Costurile în clinicile private pot fi prohibitive pentru femeile vulnerabile.
Organizații ale societății civile solicită decontarea avortului la cerere din bugetul Fondului Național Unic de Asigurări de Sănătate, pentru a asigura acces universal și sigur la acest serviciu medical. Se subliniază că îngrădirea accesului la avort este o formă de violență împotriva femeilor și crește numărul avorturilor în condiții nesigure.
Poziția Bisericii Ortodoxe Române și a altor culte este fermă în favoarea vieții, considerând avortul o crimă. Biserica invită la respectarea și protejarea vieții umane, oferind și sprijin mamelor aflate în dificultate.
România în direct: Avioane de luptă americane în România. Devenim o țintă sau o forță?
Statul român are obligația de a oferi informații corecte despre sănătatea reproductivă și de a asigura accesul la servicii medicale, inclusiv la avort, în condiții de siguranță și respect pentru drepturile femeilor.
tags: #sarcina #nedorita #si #avortul #servicii #sociale