Scriu acest articol cu strîngere de inimă, știind că se vor găsi destui care să-l interpreteze ca pe un atac la adresa celorlalți traducători eminescieni. Un asemenea statut este greu de înțeles pentru români, dar explicabil. În timp ce recunoașterea celorlalte două mari icoane culturale, Brâncuși și Enescu, s-a produs firesc (sculptura și muzica nu au nevoie de traducere!), Eminescu nu există decît în Universul Limbii Române, inaccesibil unui străin necunoscător al acestei limbi. El trebuie tradus în limba lor și pe limba lor, iar dacă în ultima sută de ani Eminescu nu a produs nici o scînteie în universul anglofon, asta nu se poate atribui poeziei sale, ci traducerilor care nu l-au prezentat Eminescu așa cum îl știm noi. Subiectul nu a intrat pînă acum în preocuparea instituțiilor culturale și a fost abordat superficial și de oamenii de litere.
Statutul de „poet național“ a creat, la români, percepții naive și nerealiste legate de acceptarea lui Eminescu de către anglofoni. De fapt, cei mai mulți nu cunosc decît superficial engleza, aceasta fiind o limbă „adoptată“ relativ recent în România. Nivelul de competență prin echivalențe de dicționar nu permite sesizarea faptului că tălmăcirile puse în circulație au o calitate mediocră, uneori chiar jenantă, nefiind, în nici un caz, la nivelul poetic care să cucerească și să convingă. Românii îl au pe Eminescu „în auz“, îi știu unele poeme pe dinafară, îl îngînă cînd este recitat, îi cîntă versurile pe melodii etc., dar străinii nu pot judeca poetul decît după traduceri, adică ce se spune, de fapt, în traducere!
Traducerile mediocre lăudate reflex de români se răsfrîng pe nedrept asupra poetului - la fel cum o partitură excepțională poate fi luată în rîs dacă interpretul („traducătorul“) cîntă fals. Sînt destui care spun că Eminescu este intraductibil. Există și cei care (precum istoricul Lucian Boia) contestă universalitatea lui Eminescu aducînd argumentul că, în ciuda traducerilor oferite străinătății încă de la începutul secolului al XX‑lea (prima antologie, din 1939, a inclus nu mai puțin de 19 limbi), impactul lor în alte culturi este minim. Ceea ce „spune mai mult decît afișarea oficială a unei icoane culturale“. Raționamentul este însă incomplet, putînd fi asemuit cu cel al unui negustor care nu pricepe că lipsa de interes a clienților e cauzată de calitatea mediocră a mărfii puse la vînzare.
Boia are însă dreptate cînd observă că ceea ce se pierde în traduceri în cazul lui Eminescu „chiar mai mult decît imaginile și ideile… sînt rima și muzicalitatea, incantația de a spune cu voce tare…“ El trage concluzia (pesimist-resemnat) că, „de fapt, poezia este intraductibilă“ și că nu se poate face nimic: „Ne-ar fi mai bine fără traduceri, care prezintă lumii un poet obișnuit - departe, foarte departe de ceea ce românii continuă să încerce să explice“. Desigur, văduvit în traduceri de muzicalitatea prozodiei, Eminescu pierde imens. În original, cantabilitatea este imediat evocatoare, ca atunci cînd îi citești pe Shakespeare cu voce tare sau asculți muzică de Bach, Chopin sau Vivaldi.
Nu întîmplător, românii au încercat, fără excepție, traduceri prozodice din Eminescu. Motivul este evident pentru un filolog clasic: „prozodie“, în grecește, înseamnă „cîntec pe fond muzical“. Atracția către rimă își are rădăcinile în legătura genetică dintre poezie și muzică. Limbajul uzual reflectă această înțelegere subliminală în expresii de tipul „sună bine“ sau „ce frumos le zice“! Boia deplînge lipsa cantabilității în traduceri, fără să înțeleagă faptul că în retroversiunile prozodice făcute de români tocmai forțarea versului, încercarea, cu orice preț, ca acesta să „sune din coadă“, a dus la mediocrizarea conținutului!
Dar dacă prozodia e de vină, cum se face că nenumărați poeți universali au fost traduși prozodic (din engleză, franceză, germană, rusă) în română, fără ca prin aceasta conținutul să aibă de suferit? Am ajuns, de fapt, la veriga cea slabă din lanțul „intraductibilității“ lui Eminescu. Românii care au avut curajul să înfrunte „piatra-de-încercare-Eminescu“ traducînd în engleză cu rimă și ritm au fost cu precădere angliști - Petru Grimm, Leon Levițchi, Andrei Bantaș -, toți cu statut solid în cunoașterea limbii engleze și cu traduceri extensive absolut remarcabile din literatura engleză și americană în limba română. (Simpla menționare a integralei Shakespeare realizată de ei ne umple de admirație!)
Dar… în ciuda expertizei, retroversiunile eminesciene făcute de acești angliști nu s-au ridicat la nivelul literar cerut unui poet nativ, nereușind să recreationeze versul eminescian ca poezie în limba lor secundară. Voi discuta mai încolo cazul traducătorilor fără pregătire anglistică, Dimitrie Cuclin și Corneliu M. Diferența dintre competența lingvistică și performanța poetică este însă la fel de valabilă și în cazul tălmăcirilor făcute de englezi!
Adrian George SAHLEAN. Născut în România şi naturalizat în SUA, Adrian George Sahlean deţine diploma de Master’s în filologie (engleză şi spaniolă, 1975), Master’s în psihanaliză (1995), precum şi certificarea clinică de psihanalist (echivalentă doctorat) (2002). La loc de cinste printre volumele traduse în engleză (poezie, povestiri, poveşti, teatru şi memorialistică) se află tălmăcirile în versuri din Mihai Eminescu („Poetul UNESCO al Anului 2000“), care i-au adus recunoaştere internaţională şi cîteva premii, printre care „Medalia de Aur Eminescu 2000“ şi Marele Premiu „LiterArt XXI“ (2002). Traducerea Luceafărului (The Legend of the Evening Star) fost pusă în scenă off-Broadway (New York) în 2005 şi, din nou, în 2008 de către regizorul american Terrence Montgomery. Traducerile eminesciene au fost republicate la Boston, în 2006, în volumul Eminescu - Eternul Dor, Imposibila Iubire (Eternal Longing, Impossible Love) în ediţie bilingvă, insoţite de un disc audio în recitarea actorului Jeremy Geidt de la American Repertory Theatre, cu ilustraţia muzicală realizată de pianistul Horia Mihail. În 2015, volumul de eseuri despre traducerea literară Migălosul Cronogfag a primit Premiul „Cartea Anului“ din partea Uniunii Scriitorilor din România. (www.globalartsnpo.org), organizație ce promovează activ literatura, arta şi muzica românească în SUA.
Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât doar ca să-şi arate hainele cele noi. Oraşul era plin de viaţă. Veneau o mulţime de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care se dădeau drept ţesători şi spuneau că ştiu să facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. - Straşnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-aş face nişte haine de acestea aş putea să aflu care din slujbaşii împărăţiei nu-s bun pentru slujbele pe care le au şi aş putea să aflu care din supuşii mei sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine.
Cei doi şoltici au înjghebat două războaie de ţesut, s-au aşezat şi s-au prefăcut că ţes, dar nu ţeseau nimic. „Oare unde or fi ajuns cu lucrul?”, s-a gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme, dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toţi cei care-s proşti sau nu-s pricepuţi în slujbă nu vor putea vedea stofa. În ce-l priveşte pe el, n-avea nici o teamă, totuşi voia mai întâi să trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile.
- Doamne fereşte, ce-o mai fi şi asta? s-a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape şi l-au întrebat dacă-i plac culoarea şi desenul stofei. Şi tot îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut. „Oi fi eu prost? se gândi el. N-aş fi crezut; oricum, asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care-o fac? - Ei, ce spuneţi? - Foarte frumos! a răspuns sfetnicul şi şi-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte culori minunate! - Ne pare bine, au zis ţesătorii şi au început să spună ce culori sunt şi ce fel de desen are stofa.
Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult decât până acuma. Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot aşa de vrednic, ca să vadă unde au ajuns cu ţesutul şi dacă mai este mult până e gata stofa. Dar şi lui i s-a întâmplat ca şi celuilalt: s-a uitat şi iar s-a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic.
- Ce ziceţi? Frumoasă stofă, nu? l-au întrebat cei doi pehlivani şi i-au arătat şi i-au spus cum şi ce fel era stofa care nu se vedea nicăieri. „Prost nu sunt, se gândi sfetnicul. Atunci înseamnă că nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să afle nimeni.“Imagine: Paul Hey (1867 - 1952)
- E foarte frumoasă stofa, a spus el împăratului. Tot oraşul vorbea de stofa asta nemaipomenită. Împăratul s-a gândit să se ducă şi el cât mai era în stative. A luat cu dânsul tot oameni unul şi unul, printre care şi cei doi sfetnici care mai fuseseră, şi s-a dus la cei doi pehlivani care lucrau din răsputeri, dar fără nici un fir de aţă în războiul de ţesut. - Ia uitaţi-vă ce frumoasă e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Şi arătau stativele goale, fiindcă credeau că toţi ceilalţi văd stofa şi ei nu.
„Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă, a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda!“ Şi împăratul dădea din cap mulţumit şi se uita la stativele goale. Nu voia să spună că nu vede nimic. Toţi curtenii care erau cu dânsul se uitau şi ei, dar nu vedeau nimic. Spuneau însă ca şi împăratul: „O, ce frumos!”.
Împăratul a dat celor doi pehlivani câte o decoraţie, ca să şi-o atârne la piept, şi titlul de maestru ţesător al curţii imperiale. În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins şaisprezece lămpi şi lumea putea să-i vadă cum lucrau de zor să isprăvească hainele împăratului. S-au făcut că iau stofă de la stative, s-au făcut că taie cu foarfecele, pe urmă au cusut cu ace fără aţă şi după aceea au spus: „Hainele sunt gata“.
Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat brațele în sus, ca şi cum ar fi ţinut ceva în mână, şi au spus: „Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!“ şi așa mai departe. „Hainele sunt uşoare ca pânza de păianjen, spuneau ei, când le îmbraci nici nu le simţi, dar tocmai asta e frumuseţea.“
- Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă. - Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace, au spus pehlivanii, vă putem pune hainele cele noi chiar acuma, aici, în faţa oglinzii. Împăratul s-a dezbrăcat şi pehlivanii s-au prefăcut că-i pun hainele cele noi care tocmai erau gata şi împăratul se întorcea şi se sucea în faţa oglinzii. - Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce stofă minunată! Nici nu se poate ceva mai frumos!
- E gata afară baldachinul pentru maiestatea voastră, a spus marele maestru de ceremonii al curţii. - Sunt gata şi eu, a zis împăratul şi s-a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să creadă lumea că îşi vede hainele. Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s-au aplecat, au întins mâinile ca şi cum ar fi ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că ţin ceva în mâini; nu îndrăznau să spună că nu văd nimic.
Împăratul mergea acum sub baldachin şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau: „Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin!“ Nici unul nu voia să spună că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. - Împăratul e dezbrăcat! - Asta-i vocea nevinovăţiei! Imagine: Paul Hey (1867 - 1952)
Împăratul a auzit şi i s-a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit: „Acuma nu mai pot să dau înapoi, trebuie s-o ţin întruna aşa cum am început”. Dincolo de spiritul ludic si umorul ce impregnează textele, ceea ce ii cucereste pe cititori este profunzimea analizelor despre cotidianul românesc și identitatea noastră - mereu „în tranzitie” și marcată de obsesia integrării europene. A se vedea legătura cu „hainele împăratului” ca metaforă a aparențelor sociale, a prestigului național și a modurilor în care tradiția este tradusă în alte culturi.
| Element | Semnificație în poveste | Paralela în cultura românească |
|---|---|---|
| Hainele | Vorbesc despre aparențe și vanitate | Traducerile Eminescu: canale de imaginar colectiv; ancorarea în muzicalitatea limbii |
| Pehlivanii | Șarlatani care profită de naivitate | Traducători fără pregătire care pot compromite imaginea poetului |
| Sfetnicii | Autoritate care nu vede adevărul | Critica instituțiilor culturale și a evaluărilor publice |
Împăratul, la final, este dezbrăcat în fața poporului, iar vocea inocenței unui copil poate elibera adevărul. În mod simbolic, basmul ne provoacă să reconsiderăm discursul despre „intraductibilitatea” poeziei lui Eminescu și să recunoaștem că muzicalitatea și rima pot fi pierdute în traducere, dar sensul profund poate rămîne dacă gîndirea critică rămâne trează.
tags: #scutecele #natiunii #si #hainele #imparatului