Depresia unipolară reprezintă o afecțiune psihiatrică cu impact major la nivel mondial, care poate crea disfuncționalitate marcată celor afectaţi, cu răsunet în plan psihosocial şi economic, prin prisma recăderilor şi a recurenţelor care caracterizează evoluţia acestei patologii. Depresia reprezintă o tulburare de importanţă majoră în domeniul sănătăţii publice, din punctul de vedere al prevalenţei, suferinţei, disfuncţionalităţii, morbidităţii şi al costurilor pe care le presupune. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), depresia este a patra cauză de dizabilitate la nivel mondial, preconizându-se că până în 2020 va ocupa locul al doilea. În acest context, necesitatea profilaxiei, precum şi a tratării eficiente, este crucială, făcând apel la terapii individualizate la nevoile pacientului.
Se preferă termenul de tratament psihologic/terapie psihologică, în locul celui de psihoterapie, întrucât e considerat un concept care include tratamentul tulburărilor psihiatrice şi comportamentale prin conversaţie, având la bază modelul psihologic al bolii. Terapia psihologică se adresează în mod egal indivizilor de orice vârstă, nivel educaţional sau istoric cultural ori etnic.
Terapii Psihologice Centrate pe Depresie
În rândul tratamentelor psihologice centrate pe depresie, a căror eficacitate a fost dovedită, se numără: terapia cognitiv-comportamentală, terapia interpersonală, terapia centrată pe soluţionarea problemelor.
Cercetările iniţiale susţin faptul că terapia cognitiv-comportamentală este mai puţin eficientă comparativ cu farmacoterapia, însă dovezile recente arată o eficacitate comparabilă a celor două abordări terapeutice. Recomandările WFSBP (World Federation of Societies of Biological Psychiatry) pentru depresia în faza acută sunt următoarele: în depresia uşoară, psihoterapia poate fi considerată opţiunea terapeutică iniţială. În faza acută a tulburării depresive majore, ca terapie psihologică de primă linie, CANMAT (Canadian Network for Mood and Anxiety Treatements) recomandă: terapia cognitiv-comportamentală, terapia interpersonală (IPT - interpersonal therapy), activare comportamentală (BA - behavioral activation) şi terapia centrată pe soluţionarea problemelor (PST - problem solving therapy).
Terapia Cognitiv-Comportamentală (TCC)
Terapia cognitiv-comportamentală reprezintă un tratament psihologic intensiv, limitat în timp, centrat pe simptome, construit pe premisa că depresia este menţinută de comportamente maladaptative şi distorsiuni cognitive despre sine, lume şi viitor. Intervenţiile comportamentale au drept scop creşterea participării pacienţilor la activităţi care promovează un sentiment de plăcere şi împlinire. Tehnicile cognitive îi ajută pe pacienţi să evalueze acurateţea gândurilor negative.
Pentru depresia subclinică persistentă, uşoară sau moderată, în faza acută, NICE recomandă TCC, constând în 16-20 de şedinţe desfăşurate pe parcursul a 3-4 luni. În cazul depresiei moderate sau severe, ritmul este de două sesiuni pe săptămână în primele 2-3 săptămâni. Pacienţii consideraţi a avea un risc crescut de recădere (inclusiv cei care au avut recăderi sub tratament sau cei necomplianţi) ori cei care prezintă simptome reziduale pot beneficia de TCC individuală, într-un ritm de 16-20 şedinţe pe durata a 3-4 luni, cu două şedinţe pe săptămână în primele 2-3 săptămâni, pentru depresia moderată şi severă.
Pentru cazurile de depresie majoră, studiile mai vechi susţin eficacitatea medicaţiei psihotrope comparativ cu TCC. Studii recente susţin o eficienţă sporită a psihoterapiei pentru pacienţii nespitalizaţi care suferă de depresie severă, comparativ cu cei afectaţi de forme moderate. Rezultatele unui studiu recent randomizat controlat arată că TCC adăugată la farmacoterapie creşte considerabil rata de recuperare. În ceea ce priveşte faza de menţinere, o metaanaliză a nouă studii clinice de tip RCT, comparând TCC şi farmacoterapia, a concluzionat asupra faptului că, după un an, cei care au primit TCC în faza acută au avut o rată mai scăzută de recădere decât cei care au discontinuat medicaţia. Sintetizând, pe parcursul fazei de menţinere, TCC şi farmacoterapia asigură o prevenţie comparabilă a recăderilor.
Terapia Interpersonală (IPT)
Terapia interpersonală este centrată pe o serie de stresori relaţionali ai pacientului, incluzând pierderile, schimbările, dezacordurile sau sensibilităţile interpersonale care sunt asociate cu debutul sau perpetuarea simptomelor depresive. Cele patru arii problematice interpersonale (doliul, tranziţiile rolului social, deficitul social cu sensibilitate interpersonală şi conflictele) beneficiază de ghiduri terapeutice individuale.
Cuijper et al. au analizat 38 de studii centrate pe terapia interpersonală în depresie şi au concluzionat asupra faptului că are o eficienţă similară celorlalte tipuri de terapii psihologice. Studiile care au comparat eficacitatea IPT cu cea a TCC nu au găsit nicio diferenţă, ambele fiind recomandate ca primă linie de tratament în depresia moderată. Terapia interpersonală, conform ghidurilor NICE, CANMAT şi RANZCP, în faza acută a depresiei subclinice persistente, uşoare şi moderate are evidenţă de nivel 1. Pentru cazurile de depresie moderată sau severă, NICE recomandă terapia interpersonală, în asociere cu tratamentul psihofarmacologic.
În ceea ce priveşte durata tratamentului psihologic, se recomandă o terapie desfăşurată pe parcursul a 3-4 luni, constând în 16-20 de sesiuni, într-un ritm de o şedinţă pe săptămână, cu menţiunea ca în cazul depresiei severe ritmul să fie de două sesiuni săptămânale în primele 2-3 săptămâni. Pentru faza de menţinere este recomandată ca a doua linie de tratament, ca adjuvant al farmacoterapiei.
Psihoterapia Psihodinamică
Un element esenţial al psihoterapiei psihodinamice îl reprezintă înţelegerea impactului pe care factorii stresori îl au asupra sistemului neurobiologic în cadrul unui episod depresiv major. Astfel, terapeutul explorează teme familiare identificabile în patternurile relaţionale, luând în considerare predispoziţia biologică, precum şi reconstituirea patternurilor intergeneraţionale. El analizează modul în care trauma şi pierderile afectează stilul relaţional al pacientului şi comportamentul general al acestuia.
Un model funcţional al depresiei constă în identificarea temei centrale a relaţiei conflictuale (Core Conflictual Relationship Theme; CCRT). CCRT este rezultatul a trei fenomene aflate în relaţie: 1) dorinţele, aşteptările şi fanteziile pacientului despre ceilalţi; 2) reacţia percepută la acele dorinţe, aşteptări şi fantezii; 3) răspunsul pacientului la reacţia imaginată a celorlalţi.
În cadrul celui mai mare studiu de tip RCT (Driessen et al., 2013), în care psihoterapia psihodinamică a fost comparată cu TCC, nu au fost găsite diferenţe semnificative statistic între cele două. Potrivit CANMAT, psihoterapia psihodinamică de lungă durată a avut o eficacitate modestă în faza acută a tulburării depresive majore, ceea ce o recomandă ca linia a treia de tratament, dar se pare că aceasta prezintă o utilitate aparte în tratamentul pacienţilor depresivi cu o tulburare de personalitate comorbidă.
Asupra eficacităţii psihoterapiei psihodinamice de scurtă durată există dovezi contradictorii, însă literatura de specialitate oferă dovezi care susţin o serie de rezultate pozitive în urma aplicării acesteia în faza acută. Studiile clinice, precum şi cele desfăşurate în cadrul comunităţii demonstrează eficienţa acestui tip de intervenţie psihologică.
Psihoeducația
Colom şi Lam susţin faptul că psihoeducaţia este bazată pe un model tripod compus dintr-un stil de viaţă regulat şi obiceiuri sănătoase, identificarea timpurie a semnelor de prodrom şi aderenţă terapeutică. Psihoeducaţia optimizează tratamentul farmacologic antidepresiv, contribuind la o recuperare mai rapidă, la reducerea severităţii depresiei şi la ameliorarea stării de bine resimţite subiectiv şi a funcţionării sociale.
Un review sistematic concluzionează asupra eficacităţii psihoeducaţiei în cazul pacienţilor cu tulburare depresivă majoră şi asupra familiilor acestora. Articolele selecţionate susţin contribuţia PE la îmbunătăţirea evoluţiei clinice, aderenţei la tratament, precum şi a funcţionării psihosociale a pacienţilor cu depresie.
Terapia Cognitivă Bazată pe Meditația Mindfulness (MBCT)
Terapia cognitivă bazată pe meditația de tip mindfulness a fost dezvoltată iniţial pentru a preveni recăderea în rândul pacienţilor cu depresie unipolară aflaţi în remisiune. Pentru tratarea episodului depresiv major a fost gândită ca o terapie de grup cu durata de opt săptămâni, în care pacienţii învaţă cum să îşi restructureze procesele cognitive maladaptative prin integrarea meditaţiei de tip mindfulness şi a tehnicilor cognitiv-comportamentale. Treptat, a început să fie aplicată în contextul persistenţei simptomelor depresive reziduale şi, recent, a simptomelor afective din cadrul unui episod depresiv major acut.
MBCT a avut în depresie rezultate superioare intervenţiei de tip psihoeducaţie şi eficacitate similară TCC de grup.
Terapia prin Acceptare și Angajament (ACT)
Terapia prin acceptare şi angajament conceptualizează depresia ca un rezultat al evitării experienţiale. Astfel, scopul ACT îl reprezintă creşterea acceptării experienţelor dificile, prin adoptarea unei perspective de observator şi prin clarificarea şi orientarea comportamentului spre direcţii pozitive, în pofida încercării de a prelua controlul asupra suferinţei percepute. ACT şi-a demonstrat eficacitatea prin ameliorarea simptomatologiei depresive şi anxioase, însă într-o măsură inferioară TCC. ACT poate avea o importanţă aparte ca terapie adjuvantă în depresie în contextul în care există şi comorbidităţi somatice.
CANMAT indică o evidenţă de nivel 3 pentru episodul depresiv major în faza acută. Această abordare terapeutică a fost dezvoltată în baza ideii potrivit căreia depresia este cauzată şi menţinută prin evitarea emoţiilor adverse şi a stimulilor care se sedimentează şi previn întărirea pozitivă a comportamentului nondepresiv, conducând la persistenţa unor patternuri de inerţie, evitare şi retragere socială.
Activarea Comportamentală (BA)
Dimidjian et al. au comparat într-un studiu randomizat activarea comportamentală cu terapia cognitivă, paroxetină şi placebo. Posttratament, au fost găsite rezultate similare în grupele tratate cu BA, antidepresiv şi terapie cognitivă, iar BA şi paroxetina au avut o eficienţă superioară terapiei cognitive în rândul pacienţilor cu depresie moderată şi severă, BA fiind superioară prin lipsa efectelor adverse.
Terapia Centrată pe Soluționarea Problemelor (PST)
Terapia centrată pe soluţionarea problemelor s-a dovedit a fi un tratament psihologic eficient în managementul tulburărilor depresive la nivel de asistenţă primară, ameliorând simptomatologia depresivă, cu precădere în rândul pacienţilor vârstnici. Două metaanalize diferite au găsit faptul că utilizarea PST în tratarea depresiei la vârste avansate a avut drept rezultat reducerea semnificativă a simptomelor depresive, precum şi a dizabilităţilor aferente afecţiunii.
Întrucât majoritatea studiilor centrate pe PST investighează simptomele depresive şi mai puţin pe tulburarea depresivă majoră, CANMAT recomandă terapia centrată pe soluţionarea problemelor ca a doua linie de tratament în faza acută (evidenţă de nivel 2) la nivel de asistenţă primară şi în depresia apărută la persoanele vârstnice.
Psihoterapia Centrată pe Persoană
Alegerea unui psihoterapeut poate fi dificilă. Pentru că există foarte multe tipuri de terapie, iar informațiile despre ele pot fi uneori greu de obținut, am demarat o serie de articole despre principalele tipuri de psihoterapie disponibile în România.
Psihoterapia centrată pe persoană pornește de la ideea de încredere în potențialul uman. Fondatorul psihoterapiei centrate pe persoană este Carl Rogers. Concepţia rogersiană privind dezvoltarea umană este că omul are capacitatea latentă, dacă nu manifestă, de a se înţelege pe sine şi de a-şi rezolva problemele. O consecinţă a acestei idei este aceea că psihoterapeutul nu este plasat pe o poziţie de expert, ci intră în relaţia terapeutică mai ales ca fiinţă umană. Terapia centrată pe persoană este una non-directivă, adică sarcina terapeutului nu este de a face interpretări sau de a interveni activ în terapie, ci doar de a asculta cu atenţie. În acest cadru terapeutic de parteneriat şi acceptare, cel care intră în terapie învaţă, cu ajutorul psihoterapeutului, să se simtă liber să-şi exploreze gândurile şi sentimentele reale, chiar şi ura, furia sau resentimentele.
Florentina Palada este doctor în medicină, psiholog clinician, psihoterapeut, formator şi supervizor în psihoterapia centrată pe persoană şi Focusing, membru fondator al Asociaţiei Române de Psihoterapie Centrată pe Persoană (ARPCP). Psihoterapia centrată pe persoană se bazează, deci, pe încrederea acordată tendinţei la actualizare prezentă în fiecare persoană. Psihoterapeutul are un rol de facilitator al acestui proces intern, atât în terapia individuală, cât şi în cea de grup, care reprezintă o componentă importantă în psihoterapia centrată pe persoană.
„Modul de lucru devine un mod de a te raporta la experienţă, de a procesa realitatea, deci, dacă încerci să treci dintr-o paradigmă de gândire în alta, acest lucru poate să genereze confuzie. Dincolo de modul de lucru, însăşi teoria psihoterapei rogersiene susţine că psihoterapeutul este, în sine, cel mai complex instrument de lucru, cu tot ceea ce el a devenit până în acel moment, cu ce este capabil să înţeleagă şi să trăiască împreună cu persoana din faţa sa. Indiferent că este vorba despre şedinţe individuale sau întâlniri de grup, în psihoterapia centrată pe persoană, psihoterapeutul asigură în mod constant şi pe o perioadă lungă de timp condiţiile optime de empatie, atenţie pozitivă necondiţionată şi congruenţă.
„Clientul este cel care aduce în discuţie ceea ce este pentru el mai important, uneori experienţe din prezent, alteori se fac legăturile cu istoria personală şi, în timp, învaţă să simtă ceea ce are de adus. Este un proces non-directiv. În general, psihoterapia centrată pe persoană este una de lungă durată, având în vedere că înţelegerea modului intern de funcţionare ia timp. Însă, în realitate, persoana stă în terapie cât are sens pentru ea. La grupuri, situaţia e diferită, atât ca durată, cât şi ca frecvenţă. „Grupurile închise au durate limitate în timp şi pot ţine câteva luni. Grupul de dezvoltare personală din cadrul procesului de formare în psihoterapia centrată pe persoană (n.r. - destinată celor care vor să devină psihoterapeuți) ţine doi ani, de exemplu. „Nevoia oamenilor de a se cunoaşte este constantă, aşa încât e posibil să descoperi că este un proces de care ai nevoie à la longue. Şi aici aş vrea să nu vorbim în termeni de dependenţă, ci de mod de a fi şi de a trăi. Ai perioade în viaţă când simţi să faci asta mai mult şi perioade când nu.
Pentru terapia individuală, tarifele sunt, în general, între 180 şi 250 de lei per şedinţă. Există însă şi situaţii în care poţi merge gratuit la psihoterapeut. Psihoterapia centrată pe persoană se potriveşte oricui vrea să se înţeleagă mai bine, să înţeleagă cum a fost influenţată dezvoltarea sa de către condiţiile de viaţă din copilărie, oricui vrea să înveţe să se asculte, să îşi atingă potenţialul şi să devină cine simte că este şi nu a reuşit încă să o facă. Dincolo de asta, psihoterapia centrată pe persoană e eficientă în multe tulburări psihice.
Joc de rol: Terapie centrată pe persoană
Condițiile Necesare și Suficiente în Terapia Rogersiană
Carl Rogers este considerat unul dintre cei mai importanţi psihologi ai secolului XX şi este autorul a numeroase idei pe care se bazează psihoterapia şi psihologia contemporană. Rogers a fost foarte preocupat de procesul psihoterapeutic pentru a înţelege ce anume produce schimbarea în psihoterapie. Una dintre concluziile cele mai importante la care a ajuns este cea conform căreia schimbarea are loc dacă în relaţia terapeutică sunt asigurate următoarele condiţii: empatia, congruenţa şi acceptarea pozitivă necondiţionată. Astfel una dintre contribuţiile lui Carl Rogers a fost punerea accentului pe importanţa relaţiei terapeutice şi asigurarea celor trei “condiţii necesare şi suficiente”.
Rogers a fost unul dintre primii teoreticieni care a accentuat relevanţa self-ului şi a felului de a fi congruent al persoanei. Psihoterapia centrată pe persoană a contribuit substanţial la investigaţia empirică a procesului terapiei şi este recunoscută ca având tradiţie în cercetare.
Empatia
În limbajul curent, empatia ar fi „identificarea mentală cu o altă persoană sau resimţirea afectelor, a gândurilor sau a atitudinii acestora”. Metaforic, empatia este adesea descrisă ca fiind experienţa prin care o anumită persoană poate „să se pună în pielea alteia” sau să vadă o situaţie „din perspectiva altei persoane”. De obicei, empatia implică atât preluarea perspectivei cognitive, cât şi ecoul emoţional în cadrul întâlnirii cu celălalt. Prin înţelegerea perspectivei celuilalt, se poate simţi modul în care anumite experienţe sunt trăite de celălalt; a simţi împreună cu celălalt oferă posibilitatea cunoaşterii perspectivei lui.
Carl Rogers se referă la experienţa fenomenologică proprie a clientului atunci când foloseşte termenul de empatie: starea de empatie sau de a fi empatic este aceea de a percepe cadrul intern de referinţă al celuilalt cu acurateţe şi cu toate componentele sale emoţionale şi semnificaţiile care îi aparţin, ca şi cum ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia „ca şi cum”. Această accepţiune a termenului transpune din felul lui Rogers de a răspunde empatic, prin care el sugerează că ceea ce el înţelege din semnificaţiile clientului trebuie verificat dacă se potriveşte cu ceea ce înţelege clientul însuşi.
Comunicarea empatiei poate să faciliteze schimbarea deoarece generează un sentiment diferit de recunoaştere experienţială în interiorul receptorului - atât sentimentul de a fi recunoscut de către o altă persoană în cadrul experienţei sale dintr-un anumit moment, cât şi sentimentul recunoaşterii propriei experienţe în momentul respectiv. Această experienţă a recunoaşterii este valoroasă în sine şi formează o legătură umană, şi de asemenea poate să comute propria relaţie către aspecte inconştiente de experienţă, implicite şi resimţite organic, expunându-le conştientizării şi schimbării.
Congruența
Congruenţa a devenit cea mai importantă dintre condiţiile lui Rogers pe care el uneori o numea „transparenţă”. Rogers a făcut apel din ce în ce mai des la transparenţa terapeutului în relaţia cu cealaltă persoană şi, în acelaşi timp, la importanţa întâlnirii persoană-persoană în cadrul relaţiei. De asemenea, într-un mod mai subtil, el a făcut referire la folosirea intuiţiei de către terapeut. Prin urmare terapeutul trebuie să fie în permanenţă conştient de sentimentele sale ca şi când ar fi sentimentele clientului, poate mai degrabă „ca fiind” decât „ca şi cum”.
Congruenţa terapeutului este considerată a fi pe deplin interconectată cu empatia. Cu alte cuvinte cu cât terapeutul este mai congruent şi mai transparent în relaţie, cu atât nivelul de empatie va mai ridicat. Bozarth J.(1996) susţine că, dacă terapeutul este acordat cu clientul într-un mod autentic şi profund, atunci majoritatea experienţelor terapeutului, chiar şi fanteziile bizare, vor avea o importanţă terapeutică pentru client şi pentru relaţia client-terapeut. Ca şi empatia şi acceptarea pozitivă necondiţionată, congruenţa îl face pe client să aibă mai uşor încredere în terapeut şi în procesul psihoterapiei.
În abordarea centrată pe persoană congruenţa destramă aerul de mister al consilierului. Misterul evocă iluzia puterii, transparenţa o dizolvă. Atunci când ai abilitatea de a fi congruent eşti de asemenea conştient de toate răspunsurile tale interioare pentru clientul tău. Nu deformezi şi nici nu cenzurezi acele reacţii care sunt în contradicţie cu ceea ce înseamnă pentru tine a fi un bun consilier. Dacă faci o judecată de valoare despre clientul tău, atunci ştii că ai făcut o judecată de valoare. Dacă nu ai răbdare cu clientul tău poţi să-ţi accepţi propria nerăbdare. Asta nu înseamnă că dai glas tuturor reacţiilor tale cu privire la client. Înseamnă că poţi alege să le dai glas sau nu. Congruenţa presupune să înveţi să asculţi, să devii conştient de propriile tale gânduri şi sentimente în relaţia cu un client şi cum să le comunici clientului tău.
Atitudinea Pozitivă Necondiționată
Atitudinea pozitivă necondiționată înseamnă percepţia esenţială a clientului în procesul lui de schimbare şi este transmisă prin intermediul empatiei (Bozarth J.,1996). Clientul care a crescut în condiţii de valorizare apăsătoare, opresive va fi învăţat că el este valoros doar atât timp cât se comportă conform cu aşteptările persoanelor semnificative din viaţa lui. Acceptarea necondiţionată a terapeutului manifestată faţă de client este importantă deoarece anihilează direct asemenea condiţii de valorizare: consilierul îşi valorizează clientul fără să ia în considerare conformarea clientului la „condiţii”; Lietaer (1984) foloseşte termenul de contracondiţionare pentru a descrie procesul pe care îl pune în mişcare acceptarea necondiţionată; legătura condiţionată între a împlini condiţiile de valorizare şi a fi valorizat este ruptă prin tratarea consecventă a clientului ca fiind o persoană valoroasă prin sine însăşi, indiferent dacă îndeplineşte sau nu condiţiile de valorizare stabilite pentru el în viaţă.
A accepta pozitiv necondiţionat înseamnă să crezi că fiecare are propriile motive să facă ceea ce face, ce simte şi gândeşte. A asculta pe cineva în întregime înseamnă a asculta atât experienţa organismică dar şi structura self-ului. Valorizarea clientului nu se referă la lăudarea clientului ci la mutarea accentului de pe cadrul extern de referinţă pe cadrul intern de referinţă al acestuia.
Terapia Centrată pe Client și Copiii
Carl Rogers a realizat primele experienţe terapeutice cu copii şi tineri în anii '30 şi astfel şi-a dezvoltat primele reflectări teoretice asupra dezvoltării conceptului de psihoterapie centrată pe persoană. Tradiţiei sale în lucrul cu copii i-au urmat Axline, Ellinwood, Dorfman si Moustakas în anii '50 şi '60. Psihoterapia centrată pe persoană oferă copiilor şi tinerilor o relaţie bine conturată, care încurajează în copil tendinţa la actualizare, astfel încât procesele terapeutice să se poată desfăşura, aducând după sine schimbări majore în conceptul despre self. În prim-plan stă dezvoltarea completă a personalităţii copilului şi nu reducerea simptomelor individuale.
Rogers nu a pus accentul pe diagnostic, ci pe trăirea copilului, în 1939 în introducerea cărţii:“The Clinical Treatment of the Problem Child”, Rogers a scris: “În această carte ne ocupăm de copilul însuşi, nu de simptomele sale. Căutaţi în zadar un capitol despre furt, suptul degetului sau chiulul şcolar, căci pentru asemenea probleme nu există tratament. Există copii, băieţi şi fete, cu diferite poveşti de viaţă şi personalităţi. Unii dintre ei fură, unii fug de la şcoală, altora le face plăcere să-şi sugă degetul, să folosească cuvinte obscene sau să-şi înfrunte părinţii. Dar în orice caz, noi trebuie să ne ocupăm de copilul însuşi, şi nu de generalitatea comportamentului său.
Rogers înţelege şi descrie comportamentul drept o întâmplare influenţată de factori diferiţi, aici fiind vorba despre aspectele genetice, de înzestrare somatică, de familie (sprijin moral şi calitatea relaţiei), de cultură şi societate, nevoile organismului precum şi rezultatele interacţiunii acestor factori. Diagnosticul clinic nu se poate realiza în afara unei relaţii care se stabileşte între clinician şi pacient. În această relaţie pacientul sau clientul indiferent care este scopul evaluării stabilesc un contact psihologic, calitatea acestui contact are consecinţe atât asupra acurateţei diagnosticului, acceptării acestuia de către pacient dar şi asupra tratamentului ulterior.
“Nu este un proces intelectual cel care are loc aici, de aceea este înţeles greu din punct de vedere intelectual, dimpotrivă el trebuie sa fie simţit, respectiv experimentat pentru a putea fi înţeles. Relaţia dintre terapeut şi părinţi reprezintă punctul esenţial al evenimentului. Prin această legătură, părinţii pot căpăta încredere în terapeut şi îşi pot găsi libertatea în exprimarea gândurilor şi sentimentelor, deseori reţinute. Terapia eficientă pentru copii este descrisă de Rogers astfel: “Copilul a acceptat ajutorul de care are nevoie la acest moment, şi în cazul în care terapia este eficientă, va deveni mai capabil să îşi perceapă problemele prezente şi să le rezolve. Îi este de ajutor pe drumul către maturizare. Bineînţeles că este posibil ca la un moment dat, mai târziu, să aibă nevoie din nou de ajutor, când apar alte probleme. Punctul de vedere al terapiei de relaţie pare să fie mai realist şi are un obiectiv mult mai natural, de a produce din nou funcţiile normale ale individului, de a face un nou pas în direcţia maturizării şi de a-i lăsa capacitatea să-şi rezolve singur problemele. Accentuarea integrităţii copilului, ca fiind o condiţie semnificativă, este o caracteristică a acestei structuri. Scopul este independenţa copilului, încurajarea perceperii propriului self ca individ şi acceptarea răspunderii sale pentru sine însuşi.
Fenomenologia și Terapia Centrată pe Persoană
Fenomenologia se bazează pe credinţa că realitatea este diferită pentru fiecare persoană care o percepe, în acord cu fenomenologia, imaginea realităţii este validă pentru client chiar dacă percepţia terapeutului despre aceeaşi realitate este alta. Astfel nu există în discuţie nici un punct de vedere care este corect sau greşit în percepţia realităţii, există realitatea clientului şi realitatea terapeutului. Extinderea acestor puncte de vedere în orice relaţie clinică ar putea fi un prim pas în procesul de demontare a apărarilor pacienţilor care se pot simţi înţeleşi şi valorizaţi, astfel încât să poată accepta, reflecta şi integra mai uşor un diagnostic şi să se obţină complianţa atât de necesară în orice tip de intervenţie.
Joc de rol: Terapie centrată pe persoană
tags: #teoria #centrata #pe #sarcina