Pe 13 octombrie 2001, o echipă de cercetători a anunțat obținerea primilor embrioni umani prin tehnica transplantării nucleare, cunoscută și sub denumirea de clonare. Această realizare a fost publicată în revista Scientific American și a marcat un pas important în domeniul biotehnologiei reproductive.
Compania implicată în acest proiect, specializată în producerea de celule-matriță în scop terapeutic, a utilizat și tehnica partenogenezei. Aceasta permite dezvoltarea unui embrion dintr-un ovul normal, fără fertilizare, ducând la formarea de blastociste cu patrimoniu genetic modificat. Blastocistul este un embrion în stadiul de dezvoltare de cinci până la zece zile.
Reprezentanții companiei au subliniat că intenția lor nu este crearea de ființe umane clonate. Celulele-matriță obținute prin aceste metode au potențialul de a se diferenția în orice tip de țesut celular uman, deschizând perspective noi pentru medicina regenerativă. Acestea ar putea fi utilizate în tratamente prin grefe de celule pentru afecțiuni neurodegenerative, cardiace, hepatice sau diabetice.
Cercetătorii au detaliat că au activat 22 de ovule umane prin partenogeneză și au realizat un transfer de nuclee în 17 ovocite. Ei au subliniat, de asemenea, că celulele-matriță disponibile în prezent la nivel mondial au o utilitate limitată pentru transplanturi, deoarece ar putea fi respinse de organismul pacientului.
Din punct de vedere etic, clonarea umană ridică numeroase întrebări. Unii consideră embrionii în stadiile incipiente de dezvoltare ca fiind mase de celule nediferențiate, plasând începutul vieții umane după fixarea ovulului fecundat în uter. Alții, însă, consideră momentul fecundării ca fiind decisiv pentru începutul vieții umane.
Teologia ortodoxă consideră embrionii instrainați de procesul gravidității ca fiind nejustificați. Termenul de "zamislire" sau "concepție" în limbajul bisericesc indică începutul vieții, fără a face distincție între fecundare și implantare. Medicina contemporană, prin introducerea acestor diferențieri, creează probleme cu consecințe practice semnificative.
Cadrul teologic al nașterii și dezvoltării umane este iubirea. Omul este rodul iubirii lui Dumnezeu și a semenilor. Pe plan uman, crearea copiilor este rodul unirii iubitoare dintre bărbat și femeie. Reproducerea omului prin fecundare artificială nu este un simplu act de reproducere, ci o intervenție în creație, o "facere de prunci prin intervenție".
Biserica creștină, în general, a manifestat rezerve față de reproducerea prin intervenție. Deși Biserica Ortodoxă nu are o poziție oficială, mulți teologi ortodocși și Biserica Rusiei au exprimat opinii de respingere a acestui proces, considerându-l o intervenție nefirească ce abordează începutul vieții umane într-un mod mecanicist.
Pe de altă parte, reproducerea artificială satisface dorința firească a multor cupluri infertile de a avea copii. Stilul de viață modern, medicamentele și alimentația contribuie la creșterea sterilității. Se estimează că în a doua jumătate a secolului XX, calitatea spermei și numărul spermatozoizilor au scăzut cu 50%.
Metodele de reproducere asistată includ inseminarea artificială (omologă și heterologă), fertilizarea in vitro (cu transfer de embrion, omologă și heterologă), introducerea directă a gameților în trompa uterină, inocularea intracitoplasmatică a spermatozoidului și donarea.
Clonarea umană este interzisă în majoritatea țărilor, dar rămâne un subiect de actualitate. Principalul impuls pentru clonare nu este reproducerea, ci crearea de celule, țesuturi și organe pentru transplant, sau chiar crearea de oameni clonați ca sursă de organe. Clonarea "terapeutică", deși considerată binevenită de unii, transformă omul în material terapeutic, fiind respinsă de conștiința creștină și de simțul moral general.
Fertilizarea in vitro a revoluționat domeniul biomedical, cu consecințe ce depășesc reproducerea prin intervenție. Descifrarea codului genetic uman permite cunoașterea anticipată a predispozițiilor genetice și a bolilor, precum și terapii genetice cu impact asupra generațiilor viitoare.
Fertilizarea in vitro permite și conceperea prin mame purtătoare, ceea ce ridică probleme psihologice, morale și juridice, afectând coeziunea familială și socială. Există și problema "embrionilor de prisos", embrioni umani congelați, fără perspective clare, ai căror părinți nu mai sunt interesați de ei.
Tehnologia medicală avansată oferă condiții tot mai favorabile reproducerii prin intervenție, dar ridică și întrebări legate de selecția embrionilor și posibilitatea embriocidoniei (distrugerea embrionilor neselectați) în scopuri eugenice.
Fecundarea heterologă, prin orice metodă, generează tulburări morale, fiind comparată cu adulterul din cauza lipsei legăturii biologice cu ambii parteneri. Pot apărea situații complexe, în care un copil poate avea mai mulți părinți biologici și sociali, precum și medici implicați în procesul de concepție.
Utilizarea donatorilor permanenți de spermă poate crea numeroși frați vitregi, crescând riscul de incest. Controlul prenatal, deși poate fi util pentru terapie, ridică probleme etice, în special atunci când duce la selecție și, implicit, la distrugerea embrionilor.
Reproducerea prin intervenție obiectualizează taina vieții, transferând procesul de naștere din sfera relațiilor interpersonale în cea a laboratorului științific. Demnitatea umană și valoarea intrinsecă a individului sunt diminuate, omul fiind abordat ca o "mașină vie".
Copiii concepuți prin reproducere artificială prezintă un risc crescut de anomalii cardiace, renale și alte afecțiuni genetice. Necunoașterea părinților biologici poate genera traume și probleme existențiale.
Reproducerea prin intervenție este considerată problematică din punct de vedere teologic, ridicând întrebări fundamentale despre sensul vieții, al familiei și al responsabilității umane. Biserica nu poate recomanda recurgerea la aceste metode pentru rezolvarea problemelor de infertilitate, dar este datoare să abordeze această realitate.
Tehnologia medicală, prin descifrarea codului genetic, permite cunoașterea anticipată a insușirilor caracteristice și a bolilor, deschizând calea unor intervenții genetice cu impact pe termen lung.
Panayiotis Zavos, un medic cunoscut pentru cercetările sale în clonarea umană, a experimentat crearea de embrioni clonați, inclusiv din celulele unor persoane decedate, utilizând ovule de vaci pentru a crea modele hibride om-animal. Deși niciun embrion nu a dus la o sarcină viabilă, el își exprimă convingerea că primul copil clonat va apărea curând.
Clonarea umană
Clonarea umană, prin oricare dintre metodele de reproducere, este interzisă în majoritatea statelor lumii și, cel puțin în prezent, nu este realizabilă pe deplin. Cu toate acestea, subiectul rămâne în actualitate, alimentat de potențialul său terapeutic și de dezbaterile etice pe care le generează.
