Dezvoltarea motorie este unul dintre pilonii esențiali ai creșterii sănătoase a unui copil. Echilibrul și coordonarea reprezintă abilități fundamentale care le permit celor mici să exploreze mediul înconjurător, să participe la jocuri, să interacționeze cu alți copii și să își dezvolte încrederea în propriile forțe. Scopul acestui articol este să le ofere părinților, educatorilor și îngrijitorilor o imagine clară asupra acestor dificultăți, să explice cauzele posibile, să identifice semnele care ar trebui să ridice semne de întrebare și să prezinte pașii practici pentru evaluare și intervenție.
Dificultățile de echilibru și coordonare la copii nu sunt întotdeauna evidente imediat. Uneori, acestea se manifestă prin căderi frecvente, ezitări în timpul alergării sau dificultăți în activități simple precum prinderea mingii sau desenul. Fiecare copil este unic, deci vârsta exactă la care manifestă aceste abilități poate fi diferită de la caz la caz. Fiecare copil se dezvoltă în ritmul său.
Ce înseamnă când un bebeluș se încrâncenează și tremură?
Foarte rar, bebelușii și copiii mici experimentează așa numitele atacuri de înfiorare, care au o apariție spontană. Corpul bebelușului se poate scutura (tremor), iar aceste mișcări se pot extinde inclusiv la cap. Medicii nu pot spune exact ce cauzează aceste atacuri, dar în cele mai multe cazuri ele sunt inofensive. Atacul de înfiorare este o manifestare non-epileptică, benignă (nu pune viața copilului în pericol), care nu influențează dezvoltarea neuropsihică a bebelușului. Atacul de înfiorare reprezintă o serie de reacții între înțepenire și tremor, mai ales în zona capului. Durata unui asemenea episod este foarte scurtă, sub 5 secunde, iar frecvența poate varia pe parcursul zilei (în unele situații pot apărea de zeci de ori pe zi). Sunt cazuri în care asemenea episoade pot fi puse în relație cu mictiunea sau cu hrănirea bebelușului, dar pot apărea și fără un motiv declanșator. Astfel de manifestări dispar de la sine în intervalul 3-7 ani.
În timpul unui atac de înfiorare, copilul tremură necontrolat, având în același timp o rigiditate corporală. În unele filmări ale episoadelor de atacuri de înfiorare la copii s-a observat că atacul a debutat cu un moment în care copilul s-a uitat fix brusc la ceva, a deschis gura, a tras aer zgomotos, urmând mișcări de tremor ale gâtului și umerilor. În alte cazuri, mișcarea de tremor are loc la nivelul întregului corp, nu doar la nivelul capului, gâtului, umerilor și brațelor. Mișcările pot avea loc cu precădere în direcția dreaptă. Copilul își continuă ulterior activitatea în mod normal. La copiii mai mari s-a observat că sunt conștienți de atacul de înfiorare atât în timp ce acesta are loc, cât și după ce s-a întâmplat. Uneori s-a observat că înainte de apariția atacurilor, copilul încerca să facă o acțiune care necesita un oarecare grad de concentrare și dexteritate, cum ar fi așezarea a două obiecte într-o anumită poziție în care să rămână conectate între ele. În alte cazuri, au fost semnalizate apariții ale atacurilor de înfiorare atunci când copilul încerca să își scuture capul pentru a își usca părul, mișcarea respectivă având potențialul de a favoriza și apariția unor stări de amețeală. Un astfel de atac poate dura câteva secunde, respectiv între 5-15 secunde, dar poate apărea de foarte multe ori în aceeași zi. Se poate întâmpla să se manifeste atacuri de înfiorare la copii timp de mai multe zile sau săptămâni, după care să dispară brusc, pentru o perioadă îndelungată. Atacurile de înfiorare pot apărea spontan sau pot fi declanșate de anumiți factori. Nu este necesar niciun fel de tratament pentru aceste manifestări.
Semnele precoce ale unor posibile tulburări de dezvoltare motorie
Semnele precoce ale AMS (tulburare de dezvoltare a coordonării) se observă de obicei înainte de vârsta de 3 luni, sau până la vârsta de 6 luni. Dacă simțiți că este ceva în neregulă cu copilul dumneavoastră, sau dacă acesta prezintă oricare dintre semnele precoce ale AMS enumerate mai jos, bazați-vă pe instinctul dvs. Când este culcat pe spate, sugarul nu își poate mișca brațele și picioarele prea mult și rareori lovește din picioare sau îndepărtează brațele de lângă corp. Pieptul poate avea o formă de clopot. Rețineți, în ciuda afecțiunii, sugarii cu AMS sunt vioi, reacționează la stimuli și zâmbesc. Par fericiți și nu par a avea dureri, ceea ce face mai puțin evident faptul că ar putea avea o problemă. Brațele și picioarele sugarului par moi și lipsite de putere. Când e așezat în șezut, sugarul are dificultăți să rămână nemișcat mai mult timp și se apleacă în față sau lateral. Pe lângă semnele cheie ale AMS, mișcările și dezvoltarea sugarului vă pot sugera uneori că ceva nu este chiar în regulă.
Hiperactivitatea la copii: Cauze și Manifestări
Copiii mici - în special băieții - au în general foarte multă energie pe care simt nevoia să și-o consume prin joacă și mișcare liberă. Pentru cei mai mulți, energia pe care o manifestă nu înseamnă decât că sunt sănătoși și cresc. Până la 6 ani, copiii sunt în general lipsiți de răbdare și un anumit nivel de hiperactivitate este normal, fiind doar o trăsătură temperamentală sau o consecință a unui stil educațional incorect, în cele mai multe dintre cazuri. Dacă însă copilul trece de 6 ani și în continuare pare într-o continuă mișcare și agitație de parcă ar merge în permanență cu “motorul turat la maxim”, este posibil să vorbim despre o tulburare destul de serioasă. Atunci când comportamentul copilului afectează abilitățile de zi cu zi ale acestuia - legate de începerea și mai ales finalizarea unor sarcini uzuale, activitățile de învățare, relaționarea cu ceilalți copii și adulți și respectarea regulilor de disciplină sau de grup - vorbim despre o tulburare de comportament denumită generic hiperactivitate care poate face parte din tabloul clinic al ADHD (tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate).
Copiii hiperactivi sunt în mod frecvent neliniștiți și par a avea un comportament haotic, fără legătură cu ce se întâmplă în acel moment sau cu comportamentul celorlalți. Au probleme să stea pe un scaun mai mult timp și își mișcă permanent mâinile, picioarele sau tot corpul. De multe ori îi deranjează pe cei din jur din activitățile lor și îi întrerup atunci când vorbesc. Aparent, nimic nu este mai important decât ceea ce gândesc sau vor ei în acel moment, și sunt total lipsiți de răbdare în a primi ceea ce își doresc. Orice amânare a satisfacerii nevoilor lor sau a unei recompense este de nesuportat. Mai mult, par că nu ascultă ce li se spune sau li se cere, acest comportament fiind interpretat de ceilalți ca lipsă de respect.
Problema comună a copiilor cu hiperactivitate este lipsa autocontrolului asupra propriului corp și comportament, adică o insuficientă capacitate de inhibiție. Pur și simplu nimic nu stă în calea impulsului de a spune sau a face ceva, indiferent de consecințe. Mulți specialiști consideră că de vină pentru această problemă este modul în care funcționează creierul. Cauzele ADHD-ului sunt atât genetice cât și urmare a unei afectări cerebrale (leziuni dobândite) sau factorii familiali și sociali (mediul haotic de creștere, deprivarea afectivă și lipsa de stimulare din primii ani de viață). Din această perspectivă, este foarte important ca părinții care se confruntă cu problemele generate de hiperactivitatea copilului lor să consulte cât mai repede atât un psiholog clinician cât și un medic psihiatru. Orice amânare nu face decât să crească problema, mulți părinți aflați în această situație fiind chiar ei înșiși afectați: devin extrem de irascibili și nervoși, sunt foarte obosiți, își pierd relațiile de familie și prietenii (care încep să îi evite, deranjați fiind de comportamentul copilului lor). În plus, se simt agasați de plângerile nesfârșite de la școală, atât ale învățătoarei cât și ale celorlalți copii și părinți. Copilul cu hiperactivitate are un lung istoric de reclamații încă de la grădiniță.
Pe scurt, copilul hiperactiv:
- Este în permanență mișcare
- Are dificultăți în a rămâne așezat
- Nu poate aștepta în liniște, nu se poate juca singur o perioadă mai lungă de timp
- Îi întrerupe pe ceilalți și vorbește excesiv de mult
- Are probleme la școală, atât de învățare cât mai ales de relaționare
- Pare a nu reacționa la pedepse
Strategii comportamentale pentru copiii cu hiperactivitate
Strategiile comportamentale care pot funcționa includ:
- Recompensarea imediată a comportamentelor dezirabile
- Reformularea și “reinventarea” sarcinilor de învățare pentru a fi cât mai atractive și a-și păstra caracterul de noutate
- Educarea comportamentului social adecvat prin modelare (rol-play)
- Educarea autocontrolului și dezvoltarea inhibiției prin activități și exerciții specifice de terapie comportamentală
Pentru a avea rezultate, părinții copiilor hiperactivi trebuie să își păstreze calmul, să aibă o atitudine pozitivă, să comunice cu aceștia în propoziții scurte, la obiect, să aibă cerințe clare și să aplice imediat și consecvent un sistem relevant de recompense și penalizări, adaptat profilului copilului lor. Relevanța, claritatea și consecvența sunt ingrediente cheie în managementul comportamentului copilului hiperactiv.
ADHD 101 - De ce copiii cu ADHD au nevoie de strategii parentale diferite
Dificultăți de echilibru și coordonare: Cauze și Intervenții
Echilibrul reprezintă capacitatea copilului de a-și menține poziția corpului într-un mod stabil, fie că se află în repaus, fie că se află în mișcare. Aceasta implică un control fin al mușchilor, al articulațiilor și al sistemelor senzoriale care transmit informații către creier. Un dezechilibru în oricare dintre aceste sisteme poate duce la dificultăți de coordonare și echilibru. Coordonarea reprezintă capacitatea de a efectua mișcări precise și armonioase, folosind diferite părți ale corpului în același timp. Echilibrul și coordonarea sunt strâns legate: un copil nu poate avea o coordonare eficientă fără un echilibru stabil, iar mișcările coordonate ajută la menținerea echilibrului.
Dificultățile de echilibru și coordonare la copii nu apar întotdeauna dintr-un singur motiv. În majoritatea cazurilor, acestea rezultă dintr-o combinație de factori genetici, neurologici, fizici, senzoriali și de mediu. Unele dificultăți motorii pot fi determinate de predispoziții genetice sau de afecțiuni neurologice congenitale. De exemplu, copiii cu tulburări de dezvoltare a coordonării (Developmental Coordination Disorder - DCD) prezintă dificultăți semnificative în activitățile motorii, chiar dacă nu au alte afecțiuni fizice sau intelectuale. Problemele fizice pot afecta semnificativ echilibrul și coordonarea copiilor. De asemenea, afecțiuni precum diferențele de lungime ale membrelor, tulburările de articulații sau problemele de postură (ex. scolioza) pot influența echilibrul. Sistemele senzoriale joacă un rol crucial în menținerea echilibrului și coordonării. Sistemul vestibular: localizat în urechea internă, permite perceperea poziției capului și a mișcării corpului. Sistemul vizual: ochii transmit creierului informații despre mediul înconjurător și poziția obiectelor. Sistemul proprioceptiv: furnizează informații despre poziția membrelor și tensiunea musculară. Mediul în care copilul crește poate influența semnificativ dezvoltarea echilibrului și coordonării. De exemplu, copiii care petrec mult timp în fața ecranelor și nu au ocazia să se joace activ, să alerge, să sară sau să urce scări, pot întâmpina dificultăți în echilibru și coordonare. Un alt factor de mediu este expunerea la traume fizice sau emoționale, care poate afecta atât motricitatea, cât și încrederea copilului în propriile abilități.
Dificultățile de echilibru și coordonare nu se manifestă întotdeauna în același mod la toți copiii. Unele semne pot fi subtile, în timp ce altele sunt evidente încă de la vârste fragede. Unul dintre cele mai vizibile semne ale dificultăților de echilibru este instabilitatea fizică. Copiii pot cădea sau se pot împiedica frecvent în timpul mersului, alergatului sau jocurilor pe teren accidentat. De asemenea, copiii cu dificultăți de echilibru pot avea o postură neobișnuită, cum ar fi umerii aplecați, genunchii ușor îndoiți sau mersul cu pași foarte mici pentru a evita dezechilibrul. Motricitatea grosieră implică mișcările corpului care solicită mușchi mari și coordonarea între mai multe grupe musculare. Coordonarea fină implică mișcări precise ale mâinilor și degetelor, necesare pentru activități cotidiene și școlare. Dificultățile de echilibru și coordonare nu se limitează doar la aspectul fizic; ele pot influența și comportamentul și emoțiile copilului. Identificarea timpurie a dificultăților de echilibru și coordonare este esențială pentru a interveni eficient și a preveni complicațiile pe termen lung, cum ar fi scăderea încrederii în sine sau evitarea activităților fizice.
Primul pas în identificarea dificultăților motorii este evaluarea de rutină de către medicul pediatru. Medicul pediatru poate, de asemenea, să determine dacă există factori de risc neurologici, genetici sau de sănătate care ar putea contribui la dificultăți. Specialiștii, cum ar fi kinetoterapeuții sau terapeuții ocupaționali, folosesc teste standardizate pentru a evalua echilibrul și coordonarea copilului. Odată ce dificultățile de echilibru și coordonare au fost identificate, intervenția timpurie este cheia pentru a sprijini copilul în dezvoltarea armonioasă a abilităților motorii și a încrederii în sine. Kinetoterapia este una dintre cele mai eficiente metode pentru îmbunătățirea echilibrului și coordonării. Terapia ocupațională se concentrează pe dezvoltarea coordonării fine și a independenței în activitățile zilnice. Jocurile și activitățile fizice sunt esențiale pentru consolidarea abilităților motorii, dar trebuie adaptate la nivelul copilului. Copiii cu dificultăți de echilibru și coordonare pot dezvolta temeri, anxietăți sau frustrări legate de performanța fizică. Fiecare copil este unic, iar planul de intervenție trebuie să fie adaptat nevoilor și ritmului său de dezvoltare. Deși unele dificultăți de echilibru și coordonare pot fi cauzate de factori genetici sau neurologici, părinții pot juca un rol major în prevenirea întârzierilor și stimularea dezvoltării armonioase a copilului. Jocul este cea mai naturală metodă prin care copilul își dezvoltă echilibrul și coordonarea.
Copiii învață prin experiență și experimentare. Da, este normal ca micuții să fie stângaci la începutul etapelor de dezvoltare motorie. Copiii dobândesc abilități de coordonare și echilibru prin experiență și repetare. Activitățile regulate, jocurile și exercițiile adaptate vârstei pot stimula echilibrul și coordonarea. Da, dificultățile motrice pot influența activitățile școlare, mai ales cele care implică scris, desen sau manipularea obiectelor. Copiii pot deveni frustrați sau anxioși dacă întâmpină dificultăți repetate. Unele dificultăți ușoare pot fi depășite odată cu dezvoltarea naturală și experiența acumulată prin jocuri și activități fizice. Dificultățile de echilibru și coordonare la copii pot fi subtil vizibile sau, dimpotrivă, foarte evidente, afectând atât dezvoltarea fizică, cât și încrederea în sine și implicarea în activitățile sociale și școlare. Identificarea și tratamentul prompt pot preveni apariția complicațiilor și pot oferi copilului șansa de a-și dezvolta potențialul la maximum.
Ticuri la copii: Cauze, Tipuri și Management
Ticurile la copii reprezintă adesea o sursă de îngrijorare pentru părinți și îngrijitori, deoarece pot afecta viața socială, emoțională și academică a copiilor. Intelegerea tipurilor de ticuri, cauzelor și factorilor declanșatori, precum și a metodelor de gestionare este esențială pentru a sprijini copiii să ducă o viață normală și fericită.
Ticurile sunt mișcări sau sunete involuntare, rapide și repetitive care apar brusc și fără o intenție conștientă din partea individului. Acestea sunt comportamente automate și pot varia în frecvență și intensitate. Ticurile tind să se agraveze în condiții de stres, anxietate, oboseală sau agitație și pot fi atenuate atunci când persoana este calmă și relaxată. Ticurile pot avea un impact semnificativ asupra vieții sociale și emoționale a copilului. Acestea pot duce la stigmatizare și bullying, de cele mai multe ori, copiii cu ticuri fiind ținta tachinărilor sau excluderii de către colegi. Acest lucru le poate afecta stima de sine și încrederea în sine. Conștientizarea ticurilor și teama de a fi judecat de alții pot crește nivelul de anxietății și stresului copilului. În plus, cei mici pot evita interacțiunile sociale pentru a preveni situațiile jenante, ceea ce poate duce din nou la izolare și singurătate. Ticurile pot afecta performanța școlară și relațiile interpersonale ale copilului în mai multe moduri. Acestea pot cauza dificultăți de concentrare, distrăgând atenția copilului și făcându-i dificil să se concentreze asupra sarcinilor școlare. Dificultățile de concentrare și anxietatea pot duce la scăderea performanțelor academice. În plus, ticurile pot afecta relațiile cu colegii și profesorii, generând neînțelegeri și dificultăți de comunicare. Ticurile pot avea un impact semnificativ asupra vieții de zi cu zi a copilului, dar cu o înțelegere adecvată și strategii de gestionare, copiii și familiile lor pot învăța să le controleze într-un mod eficient.
Ticurile pot fi clasificate în două categorii principale: ticuri motorii și ticuri vocale. Fiecare categorie se împarte, la rândul său, în ticuri simple și complexe. Ticurile motorii sunt mișcări involuntare ale unei părți a corpului. Ticurile motorii simple includ de regulă ticurile faciale la copii, cum ar fi clipitul des, mișcări repetitive ale pleoapelor, mișcări bruște de ridicare și coborare a umerilor, grimase faciale, expresii faciale repetitive și involuntare, cum ar fi încruntarea sau strâmbarea buzelor, rotirea sau înclinarea capului în mod repetat și mișcări rapide și repetitive ale nasului. Ticurile vocale sunt sunete involuntare emise de cei mici, care variază de la sunete simple și scurte la cuvinte sau fraze mai complexe. Ticurile vocale simple pot fi observate sub forma unor ticuri din gât la copii precum tusea repetitivă sau sunete scurte de tuse. Pufăitul, sunetele rapide și repetitive, de obicei produse prin nas sau gură, sunetele de mormăit și fluieratul sunt alte exemple de ticuri vocale simple. Este important de menționat că ticurile motorii și vocale pot apărea împreună sau separat. Un copil poate prezenta doar ticuri motorii, doar ticuri vocale sau o combinație a ambelor.
Ticurile mai pot fi diferențiate și în funcție de perioada de timp în care se manifestă. Ticurile temporare sunt ticuri care apar și dispar într-o perioadă scurtă de timp. Acestea sunt foarte frecvente în rândul copiilor și, de obicei, nu necesită tratament medical. Ticurile temporare apar brusc, fără o cauză evidentă, și durează de obicei mai puțin de un an. Cele mai frecvente ticuri de acest fel sunt clipitul des, ridicarea umerilor sau grimasele faciale. Acestea dispar de la sine în câteva săptămâni sau luni și pot varia în frecvență și intensitate. Ticurile cronice sunt ticuri care persistă pentru o perioadă mai lungă de timp, de obicei mai mult de un an. Acestea pot fi mai complexe și pot avea un impact semnificativ asupra vieții cotidiene a copilului. Ticurile cronice persistă pentru mai mult de un an și includ atât ticuri motorii, cât și vocale. De cele mai multe ori, comportamentele repetitive afectează rutina zilnică a copilului, dar și performanțele școlare, relațiile sociale și activitățile de zi cu zi. Una dintre cele mai severe cazuri de ticuri cronice este sindromul Tourette, o tulburare neuropsihică caracterizată prin prezența ticurilor motorii și vocale multiple. Ticurile în sindromul Tourette apar de obicei înainte de vârsta de 18 ani, cel mai frecvent între 5 și 7 ani. Severitatea ticurilor poate varia în timp, cu perioade de agravare și remisiune. Stresul și anxietatea pot agrava ticurile.
Cauzele ticurilor la copii
La baza apariției ticurilor pot sta mai multe cauze, de la genetica, la factorii de mediu și stres. Ticurile pot avea o componentă genetică semnificativă. Studiile sugerează că ticurile cronice și anumite tulburări, cum ar fi sindromul Tourette, au o tendință de a apărea în familii. Aceasta înseamnă că dacă unul dintre părinți sau alți membri ai familiei suferă de ticuri, există o probabilitate mai mare ca și copilul să dezvolte ticuri. Moștenirea genetică poate influența nu numai predispoziția la ticuri, ci și severitatea și tipul acestora. Mediul în care un copil trăiește și nivelul de stres la care este expus pot influența apariția și intensitatea ticurilor. Un mediu familial stresant sau conflictual poate agrava ticurile. De asemenea, schimbările majore în viața copilului, cum ar fi mutarea, schimbarea școlii sau problemele familiale, pot contribui la apariția ticurilor. Dificultățile în adaptarea la școală, presiunea academică sau bullying-ul pot declanșa sau intensifica ticurile. Oboseala: Lipsa de somn sau oboseala poate agrava ticurile. Anxietatea: Copiii care suferă de anxietate pot experimenta ticuri ca o modalitate de a face față stresului.
Gestionarea ticurilor la copii
Gestionarea ticurilor la copii este esențială pentru a minimiza impactul acestora asupra vieții lor zilnice și pentru a le oferi un mediu de susținere și înțelegere. Terapia comportamentală cognitivă este o metodă eficientă în gestionarea ticurilor, ajutând copiii să identifice și să schimbe gândurile și comportamentele care pot agrava ticurile. CBT utilizează tehnici de relaxare și restructurare cognitivă pentru a reduce stresul și anxietatea, care le pot exacerba. Terapia de inversare a obișnuinței este o tehnică specifică destinată reducerii frecvenței și intensității ticurilor prin înlocuirea acestora cu comportamente alternative mai acceptabile. Terapia implică conștientizarea ticurilor și identificarea momentului în care acestea apar, urmată de antrenarea copilului în a efectua o mișcare incompatibilă cu ticurile. Practici precum yoga, meditația și exercițiile de respirație profundă sunt utile în reducerea stresului și anxietății, factori care pot agrava ticurile. Pe lângă terapiile specifice, există și câteva opțiuni de tratamente medicale care pot fi folosite în cazul ticurilor. În cazurile severe, medicamentele antipsihotice pot fi prescrise pentru a reduce severitatea ticurilor. Aceste medicamente ajută la stabilizarea neurotransmițătorilor din creier, ceea ce poate diminua frecvența și intensitatea ticurilor. Anumite vitamine și suplimente, cum ar fi magneziul și zincul, pot fi utile în gestionarea ticurilor.
Rolul părinților sau al îngrijitorilor în gestionarea ticurilor la copii este esențial. Un mediu liniștit și structurat poate reduce stresul copilului și, implicit, frecvența ticurilor. Este important ca acasă să fie un loc de refugiu, unde copilul să se simtă în siguranță și să nu fie expus unor factori de stres suplimentari. Reducerea zgomotului, a haosului și a tensiunilor din casă poate contribui semnificativ la acest lucru. Mai mult decât atât, rutinele regulate de somn, alimentație și activități zilnice pot ajuta la reducerea ticurilor. Copiii reacționează bine la predictibilitate, iar un program bine structurat poate reduce anxietatea și stresul. Încurajați copilul să practice tehnici de relaxare, cum ar fi respirația profundă sau meditația. Aceste tehnici pot ajuta la reducerea stresului și anxietății, care sunt adesea factori declanșatori ai ticurilor. Activități precum yoga, exercițiile de respirație și meditația pot fi integrate în rutina zilnică pentru a promova o stare de calm și relaxare. Ideal ar fi să identificați și să evitați factorii declanșatori care agravează ticurile copilului. Acești factori pot varia de la stres emoțional și oboseală până la anumite situații sociale sau de mediu. Nu în ultimul rând, nu criticați sau pedepsiți copilul pentru ticuri. Ticurile sunt involuntare și nu sunt sub controlul său. Criticile și pedepsele nu vor face decât să crească stresul și anxietatea, agravând ticurile.
Convulsiile la nou-născuți și sugari
Convulsiile neonatale sunt o disfuncție neurologică și apar în urma modificării transmiterii neuronale. Acestea au loc în primele 28 de zile de viață, în special la nou-născuții prematuri. Convulsiile neonatale pot fi dificil de identificat de către părinți, deoarece au diverse forme de manifestare, în multiple moduri, în funcție de tipul acestora. Perioada neonatală este caracterizată prin imaturitatea creierului. Convulsiile ce apar în această perioadă necesită investigații suplimentare. Convulsiile pot fi subtile (atipice), clonice, tonice, tonico-clonice sau mioclonice. Convulsiile clonice la nou-născuți pot afecta un membru sau pot fi bilaterale. Acestea reprezintă mișcări rapide, necontrolate, ce nu se opresc atunci când mama încearcă să apuce cu mâna acel membru. Convulsiile tonice la nou-născuți sunt caracterizate prin rigiditate a întregului corp sau doar a unui segment. Convulsiile tonico-clonice reprezintă o combinație între cele două tipuri descrise, ce încep cu o fază tonică (rigidă) și apoi continuă cu tremor (clonii). Convulsiile neonatale mioclonice se manifestă prin tremor, însă mișcarea este neregulată. Aceste tipuri de crize, precum și cele subtile pot să nu fie evidențiate pe înregistrările EEG. Spasmele mioclonice la bebeluși pot imita reflexul Moro, prezent în mod normal, în care nou-născutul își întinde brațele și apoi le împreunează ca răspuns la anumiți stimuli din exterior.
Convulsiile la nou-născut sunt o urgență neonatală cauzată de lipsa oxigenului la nivel cerebral, infecții ale sistemului nervos central, malformații congenitale ale sistemului nervos central, leucinoză sau boli metabolice. Encefalopatia hipoxic-ischiemică perinatală este cauza a până la 80% dintre crizele convulsive ce au loc în primele 48 de ore de viață. O altă cauză poate fi boala hemoragică a nou-născutului. Factorii de risc pentru dezvoltarea convulsiilor neonatale pot fi materni sau fetali. Diabetul gestațional, obezitatea în sarcină, fumatul matern, mama aflată la prima sarcină sau infecțiile (grupul TORCH - infecție cu Toxoplasma gondii, Others - infecție cu virusul Zika, enterovirusuri -, Rubeolă, Citomegalovirus, Herpes-virus) cresc riscul ca nou-născutul să dezvolte convulsii.
Convulsiile la bebeluși pot prezenta manifestări multiple. Mișcări repetitive ale gurii pot imita mestecarea sau suptul în timpul crizei convulsive. De asemenea, ochii dați peste cap sau privirea fixă pot fi alte manifestări atipice ale convulsiilor. 50% dintre convulsii la nou-născut sunt convulsii atipice sau subtile. Crizele motorii pot implica unul dintre membrele superioare sau inferioare, ambele sau tot trunchiul.
Un procent de până la 30% dintre nou-născuții ce prezintă convulsii neonatale pot dezvolta epilepsie, dacă au modificări ale electroencefalogramei. Convulsiile sunt asociate, de asemenea, cu paralizie cerebrală, dificultăți de învățare și retard psihomotor. Complicațiile convulsiilor neonatale pot avea consecințe severe. Convulsiile neonatale necesită investigații suplimentare. Analizele de sânge includ dozarea glicemiei, sodiului, calciului și magneziului, deoarece valori scăzute ale acestor probe pot explica apariția convulsiilor. Hemograma, proteina C reactivă, hemocultura sau probe din lichidul cefalorahidian pot fi necesare în cazul suspiciunii unei infecții a sistemului nervos central. Ecografia transfontanelaă este o investigație neinvazivă, cu durată mică, ce poate fi realizată facil. Electroencefalografia (EEG) înregistrează activitatea cerebrală și identifică descărcările anormale din timpul crizelor de convulsii. Modificările electroencefalogramei diferențiază crize epileptice de cele non-epileptice și influențează atât cursul tratamentului, cât și prognosticul, în funcție de rezultatele investigației.
Convulsiile neonatale necesită, de cele mai multe ori, tratament anticonvulsivant. Medicul neurolog pediatru va supraveghea copilul care a avut crize convulsive neonatale până atinge vârsta de optsprezece ani. Opțiunile de tratament recomandat de medicul neurolog pediatru pot fi multiple. Tratamentul poate fi utilizat doar în criză, pentru a opri convulsiile, sau ca medicație de întreținere, în vederea prevenirii apariției lor. Dacă encefalopatia hipoxic-ischemică este cauza convulsiilor, tratamentul este reprezentat de scăderea temperaturii nou-născutului (hipotermie terapeutică).
Tulburări neurologice la copii
Sistemul nervos este un sistem complex, sofisticat, care reglează și coordonează activitățile corpului. Este format din 2 divizii majore: Sistem nervos central (creier și măduva spinării) și sistem nervos periferic (toate celelalte elemente neuronale). Pe lângă creier și măduva spinării, organele principale ale sistemului nervos includ: ochi, urechi, organele senzoriale ale gustului, organele senzoriale ale mirosului, receptorii senzoriali localizați în piele, articulații, mușchi și alte părți ale corpului. Tulburările neurologice sunt acele tulburări care afectează creierul, măduva spinării sau nervii. Tulburările neurologice pot crea o serie de simptome, care pot fi prezente tot timpul, de cele mai multe ori, uneori sau rar. Simptomele se pot suprapune cu simptomele altor boli sau afecțiuni, ceea ce poate face dificilă diagnosticarea. Tulburările neurologice afectează modul în care funcționează creierul sau sistemul nervos cu simptome care variază în funcție de locul unde apare disfuncția. Cu cât se identifică mai devreme o tulburare neurologică, cu atât este mai bine pentru copil. Tulburările nediagnosticate pot cauza dificultăți care vor scădea serios calitatea vieții copilului.
Primele semne pot fi foarte diferite. De asemenea, trebuie să ne îngrijoreze primele semne de violență. Copilul este hiperagitat, se lovește cu obiecte în cap, cu capșorul de perete, de masă sau de podea. Este foarte important să vedem și cum se dezvoltă intelectual. Să fim atenți la evoluția și dezvoltarea lui. La copiii mai mărișori este mai simplu să observi afecțiunile neurologice, unii dintre aceștia acuză cefalee permanentă, alții după un timp oboseală excesivă sau nu se simt bine. De asemenea, trebuie să observăm reacția copilului la schimbările de timp - apariția cefaleei. Simptomele unei tulburări neurologice vor depinde de locul în care apare anomalia sau vătămarea.
- Slaba coordonare a mușchilor - Aceasta poate fi observată cam în momentul în care copilul începe să se târâscă sau să meargă.
- Spasme/Convulsii - Acestea sunt mișcări smucite încontrolabile și pot apărea ca o problemă la un membru sau la întregul corp.
- Probleme de concentrare - Problemele de atenție se pot manifesta în două extreme. Pe de o parte, este posibil ca copilul dumneavoastră să nu se poată concentra pe nimic pentru foarte mult timp. În timp ce capacitatea de a acorda atenție crește pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, cei cu tulburări neurologice nu prezintă progresie.
Multe probleme neurologice la copii sunt congenitale, adică sunt defecte congenitale sau afecțiuni care se dezvoltă în uter. Tulburările neurologice pot apărea din mai multe motive. Ele pot apărea oricând, de la înainte de nașterea copilului până mai târziu în viață. În foarte puține circumstanțe, nu există o cauză evidentă a tulburării, care sunt considerate idiopatice. Tulburările neurologice la sugari pot apărea din numeroase motive și pot avea o gamă largă de efecte asupra copilului și familiei sale. Paralizie cerebrală - Aceasta este o tulburare de neurodezvoltare care afectează abilitățile motorii ale unui copil și este cauzată de leziuni cerebrale care apar înainte sau în timpul nașterii. Apare de obicei în timpul sarcinii când fătul nu crește corespunzător sau dezvoltă o leziune cerebrală.
Medicația adecvată poate ajuta la gestionarea afecțiunii, la reducerea simptomelor tulburărilor neurologice ale copiilor și la îmbunătățirea calității vieții. Cu toate acestea, tipul de medicament pentru tratament va depinde de afecțiune. Odată cu nașterea, la apariția primelor semne neclare sau simptome, care vă duc cu gândul că ceva ar putea să nu fie în regulă - trebuie să vă adresați în primul rând la medicul de familie. Acesta, ulterior, vă va direcționa la specialiștii necesari. Găsirea timpurie a unei tulburări neurologice oferă copilului cele mai bune șanse de a trăi o viață aproape normală.
tags: #bebe #nervos #si #se #incordeaza #din