Stomacul este un organ cavitar, glandular și musculos, în care alimentele sunt reținute un timp mai îndelungat, fiind înmuiate și transformate chimic prin secreția glandelor gastrice și sfărâmate prin contracția peretelui muscular. Din aceste transformări rezultă chimul gastric. Stomacul are o formă de cimpoi și prezintă anatomic și histofiziologic trei regiuni: regiunea cardiei, în continuarea esofagului, rudimentară la om, regiunea pilorică la trecerea în intestin și regiunea fundică sau a corpului stomacului. Stomacul are două margini: una concavă, cu traiect scurt, mica curbură, și alta lungă, convexă, marea curbură.
Suprafața internă a stomacului este brăzdată de numeroase cute orientate de la cardia la pilor, anastomozate între ele, de grosimi variabile care constituie marele relief al stomacului. Examenul cu lupa permite observarea unui mare număr de șanțuri circulare care delimitează ariile mamelonare sau gastrice, ce constituie micul relief al stomacului.
Mucoasa stomacului contribuie, alături de submucoasă, la formarea reliefului gastric. Epiteliul, monostratificat înalt, în regiunea cardiei continuă brusc epiteliul esofagian, fiind înlocuit în regiunea pilorică cu cel intestinal. Din loc în loc, epiteliul se înfundă în corion, formând criptele gastrice, mai mici la nivelul corpului stomacului, mai adânci la cardia și foarte adânci la pilor. În fundul criptele se deschid glandele gastrice, care sunt de 3 feluri: glandele principale sau fundice, cardiale și pilorice. La trecerea de la pilor la duoden se găsesc și glande tubuloacinoase Brunner.
Cele mai numeroase și mai bine dezvoltate sunt glandele principale cuprinse în corionul mucoasei corpului stomacului, care sunt glande tubulare simple sau ramificate, lungi, ajungând până la musculara mucoasei și se deschid câte 3-4 într-un fund de criptă gastrică. Celulele principale (adelomorfe, zimogene sau bazofile) sunt situate pe membrana bazală, marginind lumenul glandei, mai numeroase în porțiunea terminală.
Submucoasa este țesut conjunctiv lax și leagă mucoasa de tunica musculară. Aceasta are capacitatea de a se contracta sau destinde, adaptându-se conținutului stomacului și contribuind la evacuarea lui. La nivelul pilorului, fibrele musculare se întrepătrund, formând sfincterul piloric ce controlează evacuarea stomacului.
Intestinul subțire este cel mai lung segment al tractului alimentar, cuprins între stomac și intestinul gros, la acest nivel desfășurându-se importante activități fiziologice care conduc la prepararea hranei pentru celulele organismului. Intestinul subțire măsoară aproximativ 5-6 m, de la pilor la valvula ileo-cecală și este împărțit în trei segmente: duodenul, jejunul și ileonul.
Duodenul este porțiunea incipientă a intestinului subțire, care, spre deosebire de celelalte segmente, prezintă mobilitate neglijabilă și este în cea mai mare parte retroperitoneal. De la sfincterul piloric până la flexura duodenojejunală, unde se continuă cu jejunul, duodenul măsoară 20-25 cm, desenând în jurul capului pancreatic o traiectorie semicirculară, ce desfășoară o triplă schimbare de direcție, în urma căreia duodenului i se descriu patru porțiuni anatomice.
Jejunul și ileonul reprezintă porțiunea mezenterială a intestinului subțire, intraperitoneală și mobilă, întinsă de la flexura duodenojejunală la valvula ileo-cecală, ocupând partea centro-inferioară a cavității abdominale. Jejun-ileonul măsoară aproximativ 5-6 m lungime, iar valoarea medie a calibrului său este apreciată la 3 cm inițial și 2.5 cm în porțiunile terminale.
Prin intermediul mezenterului, este atașat la peretele abdominal posterior și, împreună cu presa abdominală exercitată prin raportul stabilit între tonusul musculaturii abdominale anterolaterale și tensiunea gazelor din intestin, constituie principalele mijloace de fixare la acest nivel. Pe traiectul său, jejun-ileonul descrie o suită de semicercuri, care iau denumirea de anse intestinale, în număr de aproximativ 14-16. Până la nivelul vertebrei L5, ansele se suprapun orizontal, după care se orientează vertical.
Ansele sunt formate din ramurile aferente și eferente, între care se interpun porțiuni din mezenter. Fiecare ramură poate prezenta neregularități sinuoase care formează ansele secundare. 40% din ansele intestinale sunt localizate în partea stângă latero-vertebral, 40% în pelvis și 20% în partea dreaptă latero-vertebral. Limita dintre cele două segmente nu este bine definită și se admite că jejunul măsoară 2/5, iar ileonul 3/5 din lungimea totală a intestinului mezenterial.
Totuși, diferențele sunt decelate de plicile circulare, mai numeroase la nivelul jejunului, acesta prezentând, spre deosebire de ileon, vascularizație mai bogată și musculatură mai bine definită. Circulația arterială este asigurată de artera mezenterică superioară, care desfășoară între foile mezenterului o curbă cu convexitatea spre partea stângă. De la nivelul marginii convexe, iau naștere arterele jejunale și ileale care se bifurcă într-un ram ascendent și unul descendent, formând prin anastomoză arcadele vasculare.
Din aceste arcade se desprind ramuri mai mici, care se comportă similar, alcătuind arcade vasculare secundare, fenomenul continuând până la formarea arcadelor vasculare cvaternare, din care sunt emise arteriolele drepte Dwight, a căror anastomoză este realizată la nivelul submucoasei sub formă de plex capilar submucos, responsabil cu irigarea intestinului. Din arterele drepte se detașează arterele retrograde care vascularizează porțiunile de intestin dintre foile mezenterului.
Circulația venoasă ia naștere la nivelul mucoasei intestinale, venele trecând în submucoasă unde alcătuiesc un prim plex venos, din care se desprind ramuri ce traversează musculara, pentru a forma ulterior rețeaua venoasă subseroasă. De la acest nivel, sângele venos este drenat de venele jejunale și ileale, colectate de vena mezenterică superioară, tributară venei porte.
Circulația limfatică este inițiată de la nivelul chiliferelor centrale ale vilozităților, care ajung în lamina propria unde alcătuiesc rețeaua limfatică mucoasă. De aici, vasele limfatice străbat tunica peretelui intestinal, edificând la fiecare nivel, succesiv, rețele limfatice submucoase, intramusculare și subseroase. Astfel, vasele limfatice se îndreaptă către marginea mezenterică a intestinului subțire, de unde iau naștere chiliferele, ce traversează ganglionii limfatici situați între foile mezenterului, drenând ulterior în nodurile mezenterice superioare, trunchiurile intestinale, după care în cisterna Pecquet.
Inervația este asigurată de fibrele plexului celiac, care în partea inferioară formează plexul mezenteric superior dispus concentric arterei mezenterice superioare. În peretele intestinal pătrund filetele nervoase care conduc la formarea plexului mienteric Auerbach, ce coordonează motilitatea intestinală, și a plexului submucos Meissner, care inervează tunica mucoasă și structurile sale.
Mucoasa intestinului subțire este o căptușeală subțire, specializată, care acoperă interiorul intestinului subțire. Intestinul subțire este o parte vitală a sistemului digestiv, conectând stomacul la colon sau intestinul gros. Mucoasa intestinului subțire joacă un rol crucial în digestia alimentelor și absorbția nutrienților.
Aceasta conține milioane de proeminențe minuscule, asemănătoare degetelor, numite vilozități, care măresc suprafața intestinului subțire, ajutând organismul să absoarbă nutrienții eficient. Celulele epiteliale sunt celule specializate care formează stratul superficial.
Medicii diagnostichează adesea afecțiuni care afectează mucoasa intestinului subțire printr-o procedură numită biopsie, care implică prelevarea unei mici mostre de țesut din intestin.
Este marcată de prezența plicilor circulare și vilozităților intestinale. Plicile circulare sau valvulele conivente Kerkring reprezintă cutele permanente ale mucoasei intestinale, orientate pe direcție transversală. Acestea devin numeroase de la nivelul inferior al papilei duodenale mari, bulbul duodenal fiind lipsit de plici circulare. De la nivelul ileonului, descresc numeric, dispărând la aproximativ 1 m de valvula ileocecală. Valvulele conivente măresc suprafața de absorbție a intestinului subțire cu aproape 35%.
Vilozitățile intestinale sunt formațiuni proeminente cilindrice sau conice care căptușesc suprafața liberă a mucoasei, răspândite pretutindeni în intestinul subțire, de la pilor la valvula ileo-cecală. Vilozitățile intestinale sunt adaptate pentru îndeplinirea absorbției intestinale, formate dintr-un ax conjunctivo-vascular, provenit din lamina propria și învelit prin epiteliul de suprafață.
Prin intermediul structurii sale, se acomodează la funcțiile intestinului subțire și este constituit din cele patru tunici specifice tractului digestiv abdominal: seroasă, musculară, submucoasă și mucoasă. Tunica seroasă, alcătuită din peritoneul visceral, căptușește tubul intestinal, facilitându-i mobilitatea. Se comportă diferit în funcție de segmentul intestinal, jejun-ileonul fiind acoperit aproape în întregime, continuându-se cu mezenterul, iar la nivelul duodenului, seroasa învelește numai fața anterioară a acestuia.
Pe tunica musculară, peritoneul se aplică printr-o lamă de țesut conjunctiv care ia denumirea de pătura subseroasă. Mezenterul reprezintă o lamă dublă peritoneală care suspendă prin marginea sa liberă jejun-ileonul pe peretele abdominal posterior. Între foile peritoneale, mezenterul cuprinde o masă grasă, formațiuni neurovasculare și ganglioni limfatici. Rădăcina mezenterului este întinsă pe direcție oblică, de la flancul stâng al vertebrei L2, corespondent flexurii duodenojejunale, la fosa iliacă dreaptă, unde se află valvula ileo-cecală.
Tunica musculară este responsabilă cu îndeplinirea activității motorii a intestinului subțire. Este dispusă similar unei pături musculare bistratificate, cu un strat extern alcătuit din fibre longitudinale și unul intern format din fibre circulare. Executarea mișcărilor are ca rezultat amestecul optim al conținutului intestinal cu sucurile digestive, concomitent cu deplasarea progresivă a masei alimentare în lungul intestinului către segmentul următor al tractului digestiv pentru continuarea procesului de digestie.
Tunica submucoasă favorizează alunecarea mucoasei pe musculară, fiind constituită din țesut conjunctiv lax și fibre elastice. Astfel, conferă suportul valvulelor conivente, în grosimea căreia se plasează numeroase vase sangvine, nervi ce alcătuiesc plexul submucos Meissner și foliculi limfatici. La nivelul duodenului, în submucoasă se întâlnesc glandele Brunner, responsabile cu elaborarea mucusului.
Tunica mucoasă reprezintă aproximativ 2/3 din peretele intestinului subțire și prezintă plicile circulare și vilozitățile intestinale. Astfel, mucoasa constituie componenta esențială a intestinului, fiind implicată în mod direct în procesele de secreție și absorbție. La rândul său, mucoasa este formată dintr-o componentă epitelială și lamina propria sau corion.
Componenta epitelială prezintă epiteliul de suprafață care căptușește vilozitățile intestinale, la baza cărora se invaginează în corion, alcătuind criptele sau glandele Lieberkühn. Din punct de vedere histologic, epiteliul de înveliș este simplu, unistratificat, în compoziția căruia intră: enterocitele, absorbante, ce prezintă platoul striat ca expresie a activității de absorbție, contribuind și la desfășurarea digestiei prin intermediul enzimelor prezente la acest nivel; celulele caliciforme, mucoase, care produc mucus, intervenind în lubrifierea conținutului intestinal, protejând mucoasa; celulele endocrine, argirofile S, la nivelul duodenului unde secretă enteroglucagon și secretină, și argirofile L, în special la nivelul ileonului, responsabile cu secreția colecistochininei.
În structura glandelor Lieberkühn, pe lângă celulele caracteristice epiteliului de suprafață, sunt prezente și celulele Paneth, specifice glandelor intestinale, în profunzimea cărora sunt dispuse sub formă grupată. Corionul mucoasei se interpune între epiteliul de suprafață și musculara mucoasei, conținând glande intestinale, formațiuni vasculare, filete nervoase emise de plexul submucos, precum și foliculi limfatici.
Musculara mucoasei intervine în adaptarea mucoasei la conținutul intestinal și presupune asigurarea unui contact intim între particulele alimentare și suprafața activă intestinală, favorizând implicit acțiunea degradantă a sucurilor digestive secretate la acest nivel.
Funcția de digestie a intestinului subțire are ca rezultat digestia intestinală propriu-zisă, prin care particulele nutritive sunt prelucrate până la produși simpli asimilabili. Pe parcursul deplasării în lungul tractului digestiv, alimentele sunt supuse unui ansamblu de procese, specifice fiecărui segment digestiv, care presupun transformări succesive și combinate: mecanice prin fragmentare, fizice prin dizolvare și chimice prin activitatea hidrolizantă a enzimelor.
Astfel, particulele alimentare sunt descompuse până la forme simple, inițiindu-se procesul de absorbție prin care acestea trec în sângele circulant, pentru a fi distribuite celulelor corpului. Digestia intestinală se desfășoară sub acțiunea sucurilor bilio-pancreatice, ajunse prin intermediul ductelor coledoc și pancreatic care se deschid în ampula lui Vater, în duoden, și a sucului intestinal, secretat de glandele Lieberkühn.
Procesul de digestie este finalizat la nivelul marginii „în perie” a enterocitelor, fiind facilitat de motricitatea intestinală. Astfel, interdependența dintre funcția secretorie și funcția motorie a intestinului conduce la îndeplinirea digestiei intestinale.
Funcția secretorie a intestinului subțire este pusă în evidență de secrețiile glandelor Brunner și Lieberkühn. Glandele Brunner sunt specifice duodenului, prezentând o secreție bogată de mucus și bicarbonat, ce protejează mucoasa intestinală de acțiunea peptică a sucului gastric, neutralizând aciditatea conținutului gastric propulsat în duoden.
Glandele Lieberkühn sunt caracteristice întregului intestin subțire, fiind responsabile cu secreția sucului intestinal, un lichid apos, ușor opalescent. Variația pH-ului este evaluată între 6.5-7, iar cantitatea secretată este apreciată la aproximativ 2L/24h, fiind în cea mai mare parte absorbită.
Sucul intestinal cuprinde apă (97.5%) și reziduu uscat (2.5%) format din substanțe anorganice (ioni de Na, K, Ca etc.) și substanțe organice (mucus, enzime rezultate din descuamarea celulelor). Celulele Paneth, situate în profunzimea glandelor Lieberkühn, secretă enterokinaza, enzimă conținută de sucul intestinal, aceasta activând tripsinogenul în tripsină, care la rândul său activează ulterior proenzimele sucului pancreatic.
Celelalte enzime apar în sucul intestinal prin descuamarea a 250 g zilnic de celule epiteliale, corespunzătoare a 30 g de proteine. Reinnoirea epiteliului intestinal este considerată cea mai rapidă din organism, cu o rată de 1 milion de celule pe minut, finalizându-se în 3 până la 5 zile.
Astfel, glandelor intestinale le este atribuită funcția de sinteză celulară permanentă prin care celulele nou-formate le substituie pe cele situate la nivelul polului superior al vilozităților, care sunt distruse în lumenul intestinal, fenomen urmat de descărcarea echipamentului enzimatic conținut de acestea. Enzimele enterocitare împreună cu sucurile bilio-pancreatice sunt corelate prin activitatea lor succesivă cu procesul de digestie intestinală propriu-zisă desfășurat în trei etape:
- Etapa extracelulară este caracteristică lumenului intestinal și constă în scindarea polimerilor până la stadiul de oligomeri. Participarea sucului enteric este nesemnificativă, finalitatea etapei fiind asigurată de enzimele pancreatice și enterocitare de la nivelul filamentelor glicocalixului și de pe membrana externă a enterocitelor.
- Etapa membranară este desfășurată la nivelul membranei „în perie” a enterocitelor prin intermediul enzimelor cantonate pe suprafața membranei apicale. În urma reacțiilor chimice la acest nivel sunt rezultați monomerii.
- Etapa intracelulară presupune degradarea oligomerilor resorbiți sub influența enzimelor citoplasmatice și lizozomale enterocitare, consecutiv cu producerea monomerilor respectivi.
Efectul enzimatic al sucului intestinal este slab evidențiat, cercetările histoenzimologice precizând existența enzimelor active, localizate în special la nivelul polului apical, glicocalixului și marginii „în perie” a enterocitelor, iar printre acestea se regăsesc:
- Proteazele continuă activitatea pepsinei și tripsinei, conducând la descompunerea polipeptidelor până la stadiul de aminoacizi.
- Polinucleotidazele sunt responsabile cu desfacerea acizilor nucleici, consecutiv degradării nucleoproteinelor sub influența pepsinei și tripsinei, în nucleotizi, care la rândul lor sub activitatea nucleotidazelor se descompun în acid fosforic și nucleozide, o parte resorbite și o parte scindate prin intervenția nucleozidazelor în elementele constitutive, care pun în evidență bazele purinice și pirimidinice conținute de nucleozidele respective.
- Dizaharidazele, precum maltaza, zaharaza, sucraza sau lactaza, descompun dizaharidele respective ajunse la acest nivel în monozaharide.
- Lipaza intestinală scindează aproximativ 2-5% din totalitatea grăsimilor digerate.
- Lecitinaza acționează asupra lecitinei, care o desface în glicerol, acizi grași, acid fosforic și colină.
- Fosfataza are ca efect eliberarea acidului fosforic, prin acțiunea sa asupra unor fosfați organici.
- Enterokinaza este responsabilă cu activarea tripsinogenului din sucul pancreatic.
Secreția sucului enteric se desfășoară în permanență, iar calitatea și cantitatea acesteia este influențată de caracteristicile masei alimentare prin intermediul mecanismelor nervoase și umorale. Reglarea nervoasă este evidențiată de mecanismele reflexelor locale, demarate prin stimularea receptorilor, situați la nivelul mucoasei intestinale, de către conținutul intestinal, în special de al...
Afecțiuni ale Mucoasei Intestinale
Boala Inflamatorie Intestinală (BII) este un termen umbrelă care se referă la inflamația cronică a diferitelor segmente de tub digestiv, în urma unui răspuns imun anormal declanșat în prezența unor factori de mediu la o gazdă care prezintă susceptibilitate genetică pentru această patologie. Principalele boli inflamatorii intestinale sunt colita ulceroasă și boala Crohn. Colita ulceroasă se manifestă la nivelul intestinului gros, iar boala Crohn implică orice parte a tractului digestiv, de la gură până la anus, dar frecvent se manifestă în zona intestinului subțire sau a colonului.
Când inflamația este severă, se consideră că afecțiunea se află într-un stadiu activ, iar manifestările sunt evidente. Când gradul de inflamație este scăzut, bolnavul nu prezintă simptome, iar boala se află în remisie. Etiologia bolilor inflamatorii intestinale nu este cunoscută, din această cauză bolile sunt considerate idiopatice - ale căror cauze nu se cunosc. Un agent necunoscut (sau o combinație de factori) afectează sistemul imunitar al organismului. Rezultatul constă într-o reacție inflamatorie la nivelul tractului intestinal, care nu...
Boala Whipple este o afecțiune sistemică rară, provocată de bacteria Tropheryma whippelii, care împiedică organismul să metabolizeze lipidele (grăsimile). Afectează predominant bărbații albi cu vârsta de 30-60 ani. Deși afectează multe organe (inimă, plămâni, creier, cavități seroase, articulații, ochi, tract gastrointestinal), mucoasa intestinului subțire este întotdeauna grav afectată. Pacienții pot prezenta defecte fine ale imunității mediate celular, care predispun la infecția cu T. whippelii. Aproximativ 30% dintre pacienți au HLA-B27. Simptomele principale sunt artrita, pierderea în greutate și diareea. Diagnosticul se bazează pe biopsia intestinului subțire.
Polipii intestinali sunt excrescențe anormale de țesut de la suprafața membranelor mucoase. Polipii intestinali cresc în afara mucoasei intestinului gros sau subțire. Polipii au o varietate de forme: rotundă, ovală și forme neregulate. Anumiți polipi intestinali care apar sporadic (nu moșteniți) sunt un factor de risc pentru cancerul colorectal. Acești polipi - mai ales cei clasificați ca adenoame (excrescențe care au caracteristici asemănătoare cu ale glandelor) - sunt benigni, dar pot deveni canceroși, în special dacă cresc mai mari de 2.5 cm în diametru.
În cele mai multe cazuri, polipii colorectali nu cauzează simptome; cu toate acestea, pot fi prezente sângerări intermitente sau mucus odată cu mișcările intestinale. Dacă sunt prea mari, ei pot obstrucționa eliminarea scaunului. Adenoamele se regăsesc în 70% din polipii colorectali îndepărtați prin examinare colonoscopică.
Ileusul meconial reprezintă ocluzia intestinală (ileus) datorată modificării consistenței meconiului (materie pe care o elimină ca excremente fătul, imediat după naștere) și apare în urma unor modificări de natură genetică ce poartă denumirea de fibroză chistică sau mucoviscidoză. În anumite situații, ileusul meconial poate să apară independent de această mucoviscidoză. Ocluzia intestinală reprezintă acea condiție prin care interiorul intestinului este obstrucționat de materii fecale, tumori, strangulări, alimente, diverse obiecte înghițite accidental, sâmburi etc., împiedicându-se astfel înaintarea corectă a alimentelor și crearea unei presiuni în amonte de obstrucție ce determină anumite manifestări clinice ale ocluziei.
Meconiul reprezintă o substanță care este prezentă în viața intrauterină și ajută la dezvoltarea și maturarea tubului digestiv. La naștere este eliminat în proporție de 95% în primele 24 de ore, restul de 5%...
Cancerul gastric se află printre principalele cauze oncologice de mortalitate la nivel mondial prin prisma diagnosticului întârziat, în stadii în care tratamentele nu mai pot avea scop curativ. De asemenea, acesta reprezintă principalul cancer asociat unei infecții, anume infecția cu Helicobacter pylori, o bacterie care se cantonează la nivelul mucoasei gastrice și produce leziuni de cele mai multe ori asimptomatice. Gastrita, cea mai comună formă de agresiune produsă de Helicobacter pylori, prezintă multiple stadii evolutive în cascadă de leziuni, printre care găsim și metaplazia intestinală, o leziune precursoare a neoplasmului gastric. Metaplazia intestinală apare atunci când celulele epiteliale normale din tractul digestiv superior sunt înlocuite de celule cu caracteristici ale mucoasei intestinale. Acest fenomen se poate produce nu doar la nivelul stomacului, ci și la pacienții cu boală de reflux gastro-esofagian cu evoluție îndelungată, favorizând apariția...
Un fragment superficial de mucoasă gastrică moderat atrofică cu metaplazie enteroidă glandulară și discret infiltrat inflamator cronic difuz cu proliferare fibroblastică, fibrocitară în lamina propria poate presupune un risc de apariție a cancerului, fiind necesară monitorizarea medicală.
Microscopic: Fragmentele de mucoasă antrală examinate prezintă elemente de gastrită cronică atrofică cu metaplazie intestinală incompletă, în puseu acut difuz.
Diverticulita reprezintă inflamația sau infecția diverticulilor, care sunt săculeți mici în mucoasa colonului. Diverticulita se manifestă, de obicei, prin dureri în partea stângă a stomacului, febră, frisoane, vărsături, sângerare rectală și constipație severă.
Polipii pe colon sunt creșteri anormale ale țesuturilor care se dezvoltă uneori în mucoasa colonului. Cei mai mulți polipi pe colon sunt benigni, însă unii dintre ei pot duce la cancer de colon.
Sindromul intestinului iritabil (SII) este o tulburare gastrointestinală care cauzează simptome precum diaree, constipație, balonare și crampe. Boala inflamatorie intestinală (BII) este un termen care se referă la inflamația cronică a intestinelor. Este adesea confundată cu sindromul colonului iritabil (IBS), care este neinflamator. Deși cele două tulburări au nume similare și unele dintre simptome sunt comune, au diferențe distincte. Sindromul colonului iritabil este extrem de comun. Fundația Internațională pentru Tulburări Gastro-Intestinale Funcționale estimează că afectează până la 15% din populația întregii lumi. Potrivit lui Cedars-Sinai, aproximativ 25% dintre americani au parte de simptomele IBS. Acesta este, de asemenea, cel mai frecvent motiv pentru care pacienții apelează la sfatul unui gastroenterolog.
Colita ulcerativă, un tip de boală inflamatorie intestinală, determină dezvoltarea ulcerațiilor în interiorul colonului și rectului.
Cancerul de colon sau cancerul colorectal provoacă semne și simptome precum modificări ale mișcărilor intestinale, scaune cu sânge, balonare, oboseală, scădere în greutate inexplicabilă și crampe abdominale. Printre factorii de risc se numără antecedentele de polipi pe colon, vârsta peste 50 de ani, fumatul, obezitatea și anumite mutații genetice.
Microbiomul Intestinal și Rolul Său
Microbiomul intestinal este format din întreaga comunitate microbiană care se află la nivelul tractului gastrointestinal. Este localizat cu precădere la nivelul colonului și se află într-o relație de simbioză cu organismul gazdă, prin interacțiunea cu epiteliul intestinal și cu sistemul imunitar al mucoasei intestinale, menținând homeostazia intestinală.
Numărul bacteriilor depășește cel al celulelor gazdă, fiind aproximativ 3,8 x 10¹³ la adult, regăsindu-se cel puțin 160 din totalul de 1150 de specii posibile care pot coloniza tractul gastrointestinal. Tipurile principale sunt reprezentate de Bacteroides, Firmicutes, Actinobacteria, Proteobacteria și Verrucomicrobiota, iar încrengăturile dominante care însumează aproximativ 90% din microbiota sunt Bacteroides și Firmicutes.
Disbioza se referă la dezechilibrul microbian intestinal. Conform rezultatelor studiilor, o microbiota intestinală diversificată și numeroasă este un...
Paraziții intestinali sunt specii vii care trăiesc în interiorul unui organism viu (gazdă), hrănindu-se cu substanțele nutritive ale acestuia. Acești paraziți ajung în interiorul corpului pe calea aerului, apei sau prin mâncare. Pentru a se multiplica, paraziții intestinali se hrănesc atât cu substanțele nutritive din alimentele consumate, cât și cu mucoasa zonei unde se stabilesc. Cu toate că se pot stabili oriunde în corpul uman, intestinul constituie mediul ideal pentru dezvoltarea și multiplicarea paraziților.
Există peste o mie de paraziți intestinali care trăiesc în corpul uman - unii au dimensiuni foarte mici, microscopice, iar alții pot fi observați cu ochiul liber. Paraziții intestinali eliberează toxine în sânge, reducând rezistența organismului în lupta cu afecțiunile, astfel, aceștia nu numai că provoacă afecțiuni, dar agravează și afecțiunile deja existente.
Paraziții intestinali sunt adesea cauzați de igienă precară, de surse de apă sau animale infectate. Cei mai frecvenți includ protozoare, oxiuri și tenii. Paraziții intestinali pot provoca tuse, dureri intestinale, balonare, crampe, vărsături, scaune cu sânge și diaree. Se recomandă consultul medical și realizarea de investigații specifice pentru a se determina prezența și tipul de parazit.
Remediile naturale pentru paraziții intestinali pot fi la fel de eficace ca și medicamentele, fără a avea însă efectele secundare nocive ale acestora. Usturoiul este eficient împotriva giardiei, tripanosomei și plasmodiumului. Usturoiul este disponibil atât sub formă de capsule și tablete, cât și sub formă neprelucrată de căței de usturoi.
Microbiomul intestinal: Cel mai important organ despre care n-ai auzit niciodată | Erika Ebbel Angle | TEDxFargo
Colonul: Structură și Funcții
Organ-cheie al sistemului digestiv, colonul, denumit și intestin gros, este situat în cavitatea abdominală, înconjurând ca un brâu spațiul în care este situat intestinul subțire, și are lungimea de 1,8 m, fiind mai scurt decât intestinul subțire, care măsoară circa 6,7 m. Se extinde de la cecum la rect și este alcătuit din patru părți: colonul ascendent, colonul transversal, colonul descendent și colonul sigmoid.
De sănătatea colonului depinde starea de bine a întregului organism. Activitatea primară a intestinului gros este aceea de a forma din bolul alimentar ajuns în el din intestinul subțire materiile fecale și de a le elimina din corp. Dar rolul lui nu se rezumă la asta. Fiind ultima porțiune a tubului digestiv, intestinului gros îi revine sarcina de a încheia procesul de digestie început în gură (mestecarea alimentelor și îmbibarea lor cu salivă) și continuat în stomac (prin acțiunea sucului gastric), unde hrana capătă formă lichidă, pentru ca părțile ei nutritive să fie asimilate în diferite locuri din tractul digestiv, inclusiv în intestinul gros.
În colon, pe lângă absorbție, în principal de apă (aproximativ 90% din cantitatea de apă primită zilnic) și de anumite substanțe, cum ar fi sodiul și clorul, precum și vitamina K și biotina, au loc și procese de fermentație și putrefacție cu ajutorul propriei flore bacteriene.
Colonul este un organ muscular, tubular și are de obicei o lungime de aproximativ 1,5 metri. Partea superioară a colonului este cecumul, segmentul aflat chiar sub ileon (ultima parte a intestinului subțire). Cecumul este situat în partea dreaptă jos a abdomenului. Când mâncăm, alimentele coboară în esofag (tubul care leagă gâtul de stomac) și în stomac, unde sunt transformate într-un lichid. Din acest moment, intră în acțiune colonul. Alimentele parțial digerate ajung din partea cea mai inferioară a intestinului subțire în cecum, segmentul aflat în partea superioară a intestinului gros (colon).
Colonul absoarbe apa din alimente, transformându-le în materii fecale (scaun). Pe lângă faptul că sprijină procesul digestiv, colonul ajută corpul să-și mențină echilibrul electrolitic.
Colonul este populat cu miliarde de bacterii, un univers microscopic fără de care viața n-ar fi posibilă. Unele sunt folositoare (cele de fermentație, care degradează glucidele nedigerate sau neabsorbite până la acest nivel), altele sunt cauzatoare de boli, întrucât în urma acțiunii lor se produc o serie de substanțe toxice. În mod normal, între bacteriile prietenoase și cele dăunătoare există un echilibru, însă, când cele rele câștigă prea mult teren, apar problemele, deloc puține și nu întotdeauna ușor de înlăturat.
Când reziduurile nu sunt eliminate la timp și stagnează în colon, mucoasa lui este iritată și, ca răspuns, produce o cantitate sporită de mucus. Prezent în exces, acesta înglobează din materiile fecale și rămâne lipit în pliurile și pe pereții colonului, formând așa-numita placă mucoidă. Procesele de fermentație și putrefacție continuă, fenomen ce favorizează înmulțirea bacteriilor rele și, ca atare, cantitatea de toxine crește semnificativ. Transformarea colonului într-o „groapă de gunoi” a organismului duce la autointoxicarea acestuia și se manifestă prin bolile de care suferă omul vremurilor noastre (boli inflamatorii intestinale).
De fiecare dată când sunteți pe fugă și nu aveți timp pentru mese regulate, când preferați preparatele din carne, făinoasele și dulciurile în locul fructelor și legumelor, când uitați să beți apă, dar și de fiecare dată când fumați sau consumați alcool, colonul este afectat. Apoi, îl mai sabotați și când se întâmplă să luați imediat antibiotice, fără să fie cazul și fără recomandare medicală, sau când, pentru cea mai mică durere, vă administrați antiinflamatoare și analgezice.
Există câteva metode prin care vă puteți reduce riscul de cancer de colon și alte probleme ale acestui organ. Beți multă apă pentru a accelera procesul digestiv și pentru a reduce riscul de constipație cronică. Alimentele bogate în fibre ajută la gestionarea simptomelor mai multor tulburări ale colonului, cum ar fi sindromul de colon iritabil și diverticulita.
Potrivit cercetărilor, carnea roșie și procesată consumată în cantități mari poate crește riscul de apariție a diferitelor tipuri de cancer, cum ar fi cel de colon și cel rectal. Activitatea fizică ajută la reglarea sistemului digestiv, permițând alimentelor și reziduurilor să se deplaseze mai ușor prin tractul gastrointestinal. Studiile au arătat că fumatul este asociat cu un risc mai mare atât de polipi pe colon, cât și de cancer colorectal.
În timpul unei colonoscopii, un furnizor de asistență medicală introduce un tub lung și subțire atașat la o cameră mică prin anus și apoi către rect și colon pentru a verifica eventualele anomalii. Sigmoidoscopia flexibilă implică, de asemenea, utilizarea unui aparat optic cu ajutorul căruia sunt inspectate colonul sigmoid (segmentul inferior al colonului) și rectul. Medicii și specialiștii le recomandă oamenilor să efectueze colonoscopii regulate începând cu vârsta de 45 de ani pentru a detecta cancerul de colon și polipii.
Factorii dietetici și socio-economici par a avea un rol important în aceste afecțiuni. Tutunul pare a avea un rol protector în colita ulceroasă, dar în același timp este un factor agravant în boala Crohn printr-un efect imunodepresor sau o influență asupra mucinei protectoare a mucoasei intestinale.
tags: #corionul #mucoasei #intestinale