Percepția realității este un proces subiectiv, influențat de o multitudine de factori. Așa cum există persoane cu limitări senzoriale sau sensibilitate alterată care percep lumea exterioară diferit, la fel există și diverși "stimuli" care ne modifică percepția subiectivă a realității, oferindu-ne o imagine distorsionată sau diferită. Credința religioasă este unul dintre acești stimuli.
Un exemplu elocvent este o motivație emoțională puternică. Atunci când cineva, convins că rezistă focului pentru a-și salva copilul, devine insensibil la arsurile într-o situație extremă, ambiția și eliminarea motivelor logice de auto-conservare pot juca un rol crucial. Similar, o persoană cu o motivație religioasă puternică, crezând că este "trimisă divin" să identifice și să elimine adversarii forțelor divine, va întreprinde orice demersuri, inclusiv violență, terorism sau genocid, pentru a-și atinge scopul, ignorând realitatea umană.
Aceste aspecte ne determină să inițiem o serie de articole axate pe dialogul dintre diverse domenii, cu scopul de a explora factorii implicați în alterarea imaginii realității, modul în care aceasta este construită mental în etapele de dezvoltare psihică, "stimulii" care o pot distorsiona și cine îi poate "manipula" sau "corecta".
Religia în Spațiul Geo-Spiritual Românesc
Dacă suferința sau bucuria sunt adesea percepute într-o notă de similitudine, sentimentul religios - deși se focalizează pe o divinitate care s-a inoculat în mentalul colectiv - este asimilat și perceput într-un mod distinct de ființa umană. În spațiul geo-spiritual românesc, observăm de-a lungul istoriei o puternică și constantă aplecare spre religie, cu precădere spre ortodoxism. Exemplele în acest sens sunt nenumărate, întărite nu doar de majoritatea oamenilor de cultură români, ci și de istorici sau scriitori străini.
În evoluția umanității, religia a deținut multă vreme rolul esențial, contribuind la crearea unor repere spirituale, fără de care omul s-ar fi "rinocerizat". La români, ca și în spațiul european, religia își pierde din forța de penetrare a conștiinței umane după cel de-al Doilea Război Mondial. Motivele nu sunt determinate neapărat de orientarea marxist-leninistă a societății socialiste, deoarece nimeni și nimic nu poate ucide valorile spirituale ale omului.
Nu sistemul politic de până în '89 - sistem unde, cel puțin după 1964, se practica o toleranță rece la adresa Bisericii - a diluat sentimentul religios al românului, ci ritmul schimbărilor sociale care îl forța pe individ să fie ancorat în imediat, limitându-i spațiul și timpul necesar meditației transcendentale. Cu cât viața omului obișnuit suferea mai multe metamorfoze, cu atât accesul la Dumnezeire devenea mai anevoios.
Paradoxul Religiei în Europa de Est
Paradoxal, dacă studiem fenomenul la scară europeană, observăm că "dialogul" cu Divinitatea era mai profund în plin socialism în Europa Răsăriteană, cu precădere în spațiul românesc, decât în Europa Apuseană, unde, teoretic măcar, nu existau piedici în exprimarea opiniei. Explicația constă în găsirea în religie a unei protecții sau refugiu în fața unui sistem totalitar. Cum acest fenomen nu era valabil în Vest, nevoia de Divinitate - care presupune efort și asceză asumată - era compensată de tumultul vieții sociale.
Acest aspect poate fi observat astăzi în România, unde, din '90 încoace, în aerul religios a rămas puțin din ideea de pioșenie și evlavie, dar în schimb afișarea ostentativă a cucerniciei și-a făcut loc, mai ales printre aleșii neamului. Aceștia, prin mirajul "sticlei", dau electoratului senzația că toleranța și iubirea aproapelui și-au croit un drum în inima lor.
Cu toate acestea, deși am construit mii de biserici în ultimii 20 de ani, acest fapt nu a sporit credința, ci dimpotrivă a slăbit-o, pentru că omul nu are neapărată nevoie de o sumedenie de lăcașuri pentru a trăi în sentimentul religios. Cei care se rugau în catacombele Romei antice și-ar fi sporit credința într-un somptuos lăcaș?
Viziuni despre Divinitate
Nu există om pe Pământ care să nu aibă credință în ceva. Credința este specific religioasă și se distinge de certitudine și convingere. Mircea Eliade afirma profund: "Dacă nu există Dumnezeu, atunci Universul este cenușă". Chiar înainte de a deceda, el a mărturisit că este o ființă religioasă, bazându-se pe conceptul de Axis Mundi - o linie verticală între Sacru (Sus) și Profan (Jos), cu Iadul și Raiul ca poli ai Lumii de Apoi.
Eliade subliniază dubla posibilitate de mișcare între aceste sfere: coborârea de Sus în Jos reprezintă profanarea Sacrului, iar urcarea de Jos în Sus este sacralizarea Profanului. Această dinamică nu poate desființa coexistența valorilor religioase Sacru-Profan.
Problema esențială nu este existența Sacrului sau a sentimentului religios, ci natura și configurația Entității Sacre la care ne raportăm prin credință. Chiar și în poezia lui Mihai Eminescu întâlnim versuri care pun sub semnul întrebării credința în divinități specifice, dar aceasta nu îl face un păgân, eretic sau ateu.
În religia creștină, omul este creat după "Chipul și asemănarea Lui" Dumnezeu. Acest element antropomorfizant, alături de sugestia trinitară a familiei, diferențiază creștinismul de alte forme de monoteism. Aceasta este o reminescență a victoriei iconodulilor asupra iconoclaștilor.
Între viziunea despre Dumnezeu a lui Dumitru Stăniloae și Marele Anonim al lui Lucian Blaga există diferențe, ceea ce a generat polemica lor. Dar aceasta nu înseamnă că Blaga a fost păgân, eretic sau ateu. Nichita Stănescu se delimitează clar de antropomorfizarea lui Dumnezeu, considerând-o necesară doar pentru reprezentarea oamenilor simpli și a copiilor.
Albert Einstein, deși s-a declarat o "ființă religioasă", a atribuit lui Dumnezeu un alt înțeles decât cel din religiile tradiționale.
Educația Religioasă și Rolul Instituțiilor
Care este rolul mamei în familie? Pr. Prof. Univ. Dr. Ștefan Buchiu #cuvântpentrusuflet
Educația religioasă ar trebui să se desfășoare în două locuri principale: Familia și Biserica, înțeleasă ca Instituție. Pentru școală, se poate propune disciplina opțională cu profil cultural "Religie", predată la liceu, în alternativă cu "Etica și educația cetățenească". Latura confesională, care separă și dezbină, nu mai are o importanță deosebită, experiența de viață și posibilele convertiri ținând de ecuația fiecărei biografii.
Toate religiile, cu rare excepții, au o tendință expansivă, iar pe plan individual, se confirmă enunțul lui J.P. Sartre: "Fiecare Eu tinde să devină Dumnezeu". Acest lucru se întâmplă dacă Eul nu este însoțit și de un Sine, în care sunt interiorizate valorile, inclusiv cele specifice religiei.
Se ridică întrebarea de ce nu își organizează toate confesiunile religioase, acceptate de Statul român, inclusiv BOR, învățământul religios în cadrul instituțiilor proprii. Experiența din copilăria petrecută în comuna Teaca, unde preotul ținea ore de educație religioasă, ar putea fi extinsă la nivel național, având în vedere numărul mare de biserici.
Probabil că nu se recurge la o astfel de soluție din comoditate, lene și înclinația națională de a primi, nu de a ajuta. Prelatii, uniți în "Consiliul Consultativ al Cultelor din România", elaborează documente precum "Lumină pentru Viață", care subliniază susținerea Bisericii de către elitele țării și dorința părinților pentru ora de religie.
Articolul analizează metamorfozele credinței religioase în societatea contemporană și influența globalizării și secularizării. Se observă o amploare a mișcărilor religioase noi, care vizează atât reînvierea tradiției, cât și manifestarea globală și locală. Cercetarea studiază mișcările religioase ca răspunsuri la globalizare, analizând mișcarea New Age și discursul spiritualității universaliste.
Principalele concluzii indică faptul că criza valorilor tradiționale duce la căutarea permanentă de noi modele culturale și religioase. Societatea contemporană, multiculturală și multireligioasă, a creat variante individuale de percepție a concepțiilor despre viață, iar identitatea de grup influențează schimbarea identității personale.
Lucrarea explorează și traiectoria artistică, activistă și spirituală a cuplului de artiști români Marian și Victoria Zidaru, a căror operă a promovat un mesaj ultra-ortodox, poziționându-i în tensiune atât cu Biserica Ortodoxă Română, cât și cu comunitatea artistică progresistă. Aceștia au utilizat scena artei contemporane pentru a-și avansa mesajul evanghelic și pentru a promova o comunitate para-ortodoxă.
tags: #diversificarea #nuantare #si #varietatea #viziunii #despre